elefant.ro

Nu e Vlad Drăgoi chiar atât de zen în Aer, păsări, bere, dar se apropie. Sau, mai bine spus, tinde spre un soi de equanimity[1].

Cele afirmate devin cu mult mai evidente dacă, după ce ai citit acest volum de poezie, după aceea, ai (re)citit sergio leone, apărut în 2017 la Charmides. Dacă în volumul din 2017 există o întreagă înscenare a vinii, a reconfigurării post-factum a perspectivei narațiunii, nici chiar în contextul în care uneori situațiile se repetă (ca structură), în Aer, păsări, bere, eul renunță cu desăvârșire la justificări, întrebări, păreri de rău, împăcându-se cu resorturile sale interioare:

„am ajuns la blocul meu/ și în fața mea mergeau un copil și o bătrînă/ probabil bunică-sa/ și amîndoi cărau cu toate mîinile/ 4 plase destul de grele/ că atîrnau tare și îi făceau să meargă încet/ dar nu păreau să sufere pt că/ vorbeau amîndoi ceva plăcut/ și zîmbeau/ și parcă se bucurau/ că plasele le sunt așa grele/ și drumul o să le fie mai lung/ și discuția și mai plăcută// bătrînico și copilule/ v-aș ajuta că nu-s om rău/ dar parcă nu vreau/ pt că imediat ajung la scară” (pp.14-15).

O astfel de situație în sergio leone ar mai fi atras măcar două pagină de asocieri libere între două evenimente asemănătoare în care eul a fost laș sau comod sau fricos sau rasist, într-o tiradă ce se doreşte flux al conștiinței (şi este, doar că înscenat, controlat), dar care este, de fapt, un autosadomasochism, o autoflagelare.

Cu toate acestea, există mici fisuri ale acestei asumări zen-narative:

„am văzut un film tare fain/ cu un băiat necăjit/ care se împrietenește/ cu un vînturel/ și la sfîrșit/ fraiso mai mare/ ca să se răzbune pe ceva/ rupe gîtul păsării/ și băiatul e distrus// dacă l-aș vedea pe actoru frate pe stradă/ acum după 50 de ani/ l-aș omorî cu cuțitul” (p. 64).

Nu mi-e foarte clar cum se raportează franciscanismul la oameni (probabil ține și la ei și încearcă să-i ajute, nu îşi împărtăşeşte înţelepciunea şi bunătatea doar cu animalele[2]), dar zen buddhhismul (sau buddhismul în general) te învață să fii non-agresiv și să accepți lucrurile așa cum sunt, mai ales dacă nu le poți schimba. Eul narativ al lui Vlad Drăgoi de până la acest volum încă iese la suprafaţă în raportarea sa la oameni, dacă față de creaturi (mai ales păsări), lucrurile sunt destul de clarificate. Dar mai ales față de sine eul narativ încă arată autoflagelare:

„am aruncat pungi și hîrtii/ în hăul din spatele măgurii/ după ce am făcut cartofi prăjiți la ceaun/ și vărul manel […]/ a zis/ ce faci mă/ arunci gunoaie în pădure […]// vere/ mai bine mă luai/ și mă aruncai în hău pe mine/ că fără mine/ ar fi fost mai bine” (p. 62)

Dar, în fond, nici păsările nu sunt privilegiate în totalitate în această zen-naraţiune: „cum să dai bani/ pe păsări/ dă bani/ pe altceva/ dă bani/ pe bere” (p. 53) A da bani pe păsări e înjositor pentru un franciscan pentru că ar deține posesii materiale, iar Francisc de Assisi nu a pledat pentru acest lucru? Sau e vorba de libertatea păsărilor (dacă le cumperi, clar nu sunt libere)? Dar dacă nu sunt libere, atunci de ce să nu le cumperi, ca să le dai drumul? Sau, pur și simplu, berea e mai presus decât păsările în materie de posesii materiale? Dar și asta ar fi o falsă premisă: „cum e să lucrezi la o fabrică de bere/ crecă e ca la sexi videochat/ după o vreme/ nu-ți mai pasă/ nu vreau să ajung așa” (p. 47).

În The Usual Suspects, Roger Verbal Kint (personajul lui Kevin Spacey cel căzut – și rămas – în dizgrație) este singurul supraviețuitor care poate depune mărturie după ce misiunea de a distruge cocaina de pe un vas se termină prost aproape pentru toți cei implicaţi (celălalt supraviețuitor e în spital, cu arsuri grave). În custodia poliției, el fabrică o poveste folosindu-se de obiectele și informațiile din biroul în care este interogat, dar spectatorul, la fel ca și polițistul care pune întrebările, nu-și dă seama decât la final, prin hint-uri vizuale, că a fost tras pe sfoară în legătură cu cine era creierul din spatele întregii operaţiuni. Mediocritatea, infirmitățile și naivitatea îl salvează pe Verbal cât e necesar pentru a dispărea. De toate aceste trei atribute se folosește și poezia lui Drăgoi. Falsa naivitate, prezentă sub diferite forme și în celelalte volume, doar că înscenată puțin (doar puțin) altfel, este un trademark al poeziei sale. Chiar dacă privirea violentă, exteriorizată, de copil care se bucură în faţa răului, din Metode, s-a reconfirgurat, fondul de violență în sine tot există. Nu îl mai lasă să se manifeste tot timpul împotriva celorlalți și/sau a animalelor, cum este cazul în acest volum, dar ea rămâne îndreptată asupra ei însăși în cea mai mare parte a timpului, cu un mic upgrade: fără justificarea autoflagelantă din sergio leone.

Dar, în fond, mai contează că, de fapt, nici în acest volum Vlad Drăgoi nu a renunțat de tot la violență? Pentru Adrian Schiop, e un franciscan[3]. Pentru mine, inițial era un practicant de meditație, zen buddhism, gata, își asumase umbra, o îmbrățișa total, nu-și mai făcea propriul proces retroactiv, devenise generos faţă de animale. Doar că oscilează „valorile” asumării, pe o scară a binelui, minimul necesar cât să nu se trezească cu stigmate în palme, cât să fie uman, cât să nu trezească suspiciuni. Așa că mie, personal, mi-ar plăcea un volum de poezie în care Vlad Drăgoi să nu fie atât de Vlad Drăgoi. Fie doar și ca exercițiu al imaginației sau al schimbării orizontului de așteptare:

cum ar fi

o lume fără păsări

mie mai că îmi vine să plîng

doar dacă mă gîndesc un pic de tot

***

vîntule

era să-mi dărîmi berea

ai grijă

***

fetițo care ți s-a dus colacu-n larg

iartă-mă

da nu mă duc după el

că poate n-o să mai vreau

să mă întorc

***

plîng mereu

la o cîntare de vangelis

peste care cineva

a pus un clip

cu hristos chinuit pe cruce

plîng și la poezie

cînd e frumoasă

și are sentimente cum îmi place mie

la păsări nu plîng

pt că s-ar oglindi în lacrimile mele

și de minunate ce sunt

de mine ar uita

și s-ar privi doar pe ele


[1] Prezență și echilibru în fața oricărui stimul, intern sau extern, cam așa aș traduce eu termenul.

[2] În fond, există o legendă/ un mit/ o narațiune fondatoare conform căreia Francisc de Assisi a reușit să vorbească cu un lup care teroriza o comunitate de oameni și l-a convins să-i lase în pace, cu condiția să-i ofere hrană zilnic. Așa că probabil Vlad Drăgoi ar fi omorât comunitatea de oameni pentru a-l lăsa pe lup să se dezvolte în voie.

[3] Și, mai mult ca sigur, receptarea volumului, atâta cât va exista, va avea ca bază de pornire „momeala” aruncată de Adrian Schiop.

Vlad Drăgoi, Aer, păsări, bere, OMG Publishing, anul publicării: 2020, nr. pagini: 83

Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Rowan Heuvel pe Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here