polirom.ro

„O scară din 36 de cuțite” – O sintagmă dintr-un vers al poemului scara (36 de cuțite), scris de Ruxandra Cesereanu, care face parte din antologie.

În cadrul unei literaturi, o generație produce aceleași efecte de stranietate, uimire sau negare, pe care le-a provocat locuitorilor unui orășel american căderea din cer a unui sombrero[1] înghețat.

Aceste caracteristici se resimt mai ales la finalul lecturii cărții despre și cu generația ’90, când rămâi cu impresia că ai parcurs, de fapt, o întreagă bibliotecă. Antologia apărută recent la Editura Cartier, intitulată Acum suntem noi barbarii. Antologia generației ’90, redă imaginea caleidoscopică și cameleonică în același timp, fantastă și fantasmatică, a unor personalități poetice  care s-au remarcat în cadrul generației, nume active atunci, ca și acum, atât de la noi, cât și din Basarabia. Poeții selectați au parcurs un traseu cultural care s-a desfășurat în paralel, ajungând, de atâtea ori, să se intersecteze sau să se contopească, în urma unor exerciții de admirație, ale căror rezultate s-au concretizat în următoarele categorii ale cărții: Activarea resurselor, Canonul insurgent, Profiluri negociate, Dragostea decapitează.

Ca importanță documentară, antologia de față se înscrie în seria altora de acest tip care vor rămâne, prin efortul de a trasa liniile de contur și de semnificație generaționistă, alături de titluri ca: Antologia poeziei generației ’80, Poezia română după proletcultism. Generația anilor 60-70 (Constantin Abăluță), Noua poezie nouă. O antologie de poezie postmodernă alcătuită de Dumitru Chioaru sau Antología del grupo póetico de 1927 (Vicente Gaos). După cum se știe, Albert Thibaudet îi grupa într-o generație pe toți scriitorii care se regăseau în climatul acelorași idei, împărtășeau același crez artistic, iarmiza acestei antologii este una care, pe lângă munca de selecție și documentare, dorește să scoată în evidență nu caracterul unei generații închise în propria ei matcă, saturate din punct de vedere tematic sau stilistic. ,,Anii 90 ai poeziei în limba română s-au formulat în termenii redescoperii și ai reîntâlnirilor”, afirmă cei doi antologatori, Răzvan Țupa și Adrian Ciubotaru.

Ca un chip al lui Ianus ale cărui fețe sunt întoarse atât spre trecut, cât și spre viitor, generația în cauză își dezvăluie caracterul proteic, mizând pe încropirea unor punți de legătură cu generația optzeciștilor, dar și cu cea a douămiiștilor. De pildă, Gheorghe Iova sau cei din grupul de la Brașov: Marius Oprea, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu sau Simona Popescu (care au debutat în anii optzeci) sunt recunoscuți ca optezciști, datorită asimilării unor teme sau tipuri de discurs, cum ar fi cel textualist sau cel suprarealist, marcat de tendințe neoexpresioniste, onirice, dramatice, pe care și le-au însușit și continuat, după aceea, în volumele din anii ’90.

Antologia dorește, prin numeroasele discursuri poetice încorporate, să scoată în evidență o dinamică fluctuantă a unui fenomen poetic aparte, deschis către formule sau valențe scriptice ale generațiilor anterioare, dar și continuator, generator al direcției urmate de către generația care a prins contur după anii 2000. De aceea, sunt prezenți, în avangarda antologiei, Dumitru Crudu și Mariu Ianuș, inițiatori ai Manifestului Fracturist, text-document, mărturia unei răzvrătiri împotriva formelor vetuste ale unei literaturi care nu mai avea cum să reprezinte noile tendințe sau aspirații. De aceea, manifestul se dorea a fi, după cum afirmau autorii, ,,reflectarea literară a unei noi realități”. 

În linii mari, temele abordate sunt: copilăria trăită în comunism, experiențele corporalității, dedublarea, identitățile insolitului, imaginea unui timp care nu a mai avut răbdare, experimentarea și experimentul poetic, spațiul domestic perceput ca un axis mundis neizolat întotdeauna de vacarmul contingentului, mult prea bruiat de zgomotele unei societăți aflate în plină schimbare și fragmentare. Vom întâlni, la majoritatea acestor poeți, un imaginar poetic configurat prin narațiuni ludice, în care, de pildă, întâlnirile de familie, obiectele casnice capătă o stilistică onirică (vezi poemele lui Cristi Popescu).

 De asemenea, fotografiile lui Andrei Moraru însoțesc textele și au un rol interstițial între lumile textuale, insolite. Aventurile/experiențele vizuale desprinse din fotografii se îmbină, oferă suport afectiv unui imaginar poetic, cât se poate de fotografic și atent racordat la aspectele vizibile și invizibile ale realității.

După cum spuneam, antologia cuprinde patru secțiuni. Prima, intitulată sugestiv, Activarea resurselor, își propune, prin poeții selectați, Ion Chichere, Ion Monoran, Gheorghe Iova, Ioan Es. Pop sau Mihail Vakulovski, să ofere imaginea unor creatori conștienți de propriul discurs cristalizat și activat prin racordarea la resursele unui imaginar poetic moștenit de la generația anterioară sau, pur și simplu, detectat în noul peisaj social sau spiritual, care prindea contur și avânt, din ce în ce mai tare și mai agresiv.

Astfel, Ion Chichere este prezent cu texte în care ne este înfățișat un univers citadin cenușiu redat, de asemenea, prin notele unui expresionsim butaforic, grotesc pe alocuri. De altfel, o altă caracteristică a poeziei sale este aceea a existenței unui anumit socio-ludism, în sensul în care actul poetic se dorește a fi angajat într-un mediu social, adoptând o perspectivă persiflantă prin care sunt demascate unele tendințe de revoltă împotriva structurilor politice, mai ales. Ion Monoran, prezent și el cu câteva texte reprezentative, practică o lirică a alterității identitare, dar și a alterării eului creator într-un peisaj cotidian tumefiat, epurat, de cele mai multe ori, de orice prezență insolită, încărcat (până la epuizare, câteodată) de elemente din recuzita derizoriului, a banalului prezentificat.

Gheorghe Iova vine cu poeme în care, cu o lejeritate afectată și o stăpânire de sine trucatăprinde textul de firele sale de marionetă, îl plimbă prin zone ale nefirescului exprimărilor poetice, ale unui erotism ludic, ale unei realități în care corpul nu are doar funcții biologice, cât, mai ales, funcții scriptice. Astfel, într-un context al insolitului textual, simțurile (re)scriu, uneori conform unui dicteu automat, identitatea trupească.

Lui Ioan Es. Pop i-au fost selectate poeme în care, proiectate pe un decor de parabolă thanatică, se derulează aspecte de o tristețe covârșitoare, un întreg carusel al neîmplinirilor care se rotește la nesfârșit și, tot mai mult parcă, în direcția erodării definitive a oricărui impuls spiritual. Ironia nu devine bășcălioasă, căci aproape peste tot în aceste texte este însoțită de o notă agresiv amară a experiențelor care obligă la adaptarea ființelor la condiția lor finită, în care devin produse ale ,,spaimei și îmbuibării”.

Suprarealismul domestic, resurecția pastișei și a intertextualității, glisările sau rătăcirile între vis și realitate, între râs și crispare, între rizibil sau de-rizibil, măștile de sticlă ale eului biografic, jovialitatea confesivă, fluxul aritmic al conștiinței, conștiința fluxului care poartă personajele prin culoarele inegale (ca dimensiune și densitate) ale vieții, toate acestea sunt întâlnite, în mare parte, în textele lui Iustin Panța, Daniel Bănulescu, Cristi Popescu, Saviana Stănescu, Mihail Gălățanu, Rodica Draghinescu, Ruxandra Cesereanu, Floarea Țuțuianu, Valentin Iacob, Ovidiu Nimigean, Paul Vinicius, Horia Gârbea, Vasile Baghiu sau Iulian Fruntașu. În majoritatea dintre ele, prezența elementului teatral nu reprezintă doar decorul unei narațiuni de atmosferă, în care interesul relatării experiențiale ar pendula între tonul patetic al ex-punerii faptelor și experiența declamativă, câștigată în urma trăirii și re-trăirii acestora. Mai mult decât toate acestea, elementul teatral are un caracter problematic și, înainte de a fi perceput drept act histrionic sau scenic, el generează un dramatism de atmosferă și se configurează ca o experiență în careprimează impresia/reflecția produsă de o realitate bulversată și bulversantă, mereu în mișcare și fragmentare, scindată între oniric și absurd, între disperare și extaz, între cădere și decădere, între jovialitate și crispare.

În poemele lui Dumitru Crudu, Robert Șerban, Mihail Vakulovski, Ștefan Baștovoi, Adela Greceanu, Constantin Acosmei, Letiția Ilea sau Mihai Ignat întâlnim elemente ca: insolitarea firescului, ironia nostalgică, mișcările de flux și de reflux ale unei memorii fluctuante, aflate între luminescența amintirii și cenușiul uitării, ipostazele unui imaginar al cărui cameleonism se activează în funcție de alternarea unor secvențe de realitate clocotitoare, magmatică, eul histrionic, experiențele unei maturizări alimentate, uneori treptat, alteori forțat, la pompa unei istorii pe cale, în orice clipă, să sară în aer.

În mitologie, Proteu era o divinitate greacă a mării, fiind cunoscut pentru capacitatea de a se metamorfoza în diferite situații, fie într-un râu, leu, copac, fie într-un foc sau o apă. Tot astfel, caracterul proteic al acestei generații este dovedit prin metamorfozele fiecărui poet în parte, prin care a trecut măcar odată, în funcție de sensibilitate, reacție la anumiți stimuli exteriori sau interiori, adaptabilitate la un anumit climat cultural sau social. Dincolo de toate acestea, Proteu avea și capacitatea de a prezice viitorul, capacitate care nu îi era străină nici generației în cauză.

Răzvan Ţupa, Adrian Ciubotaru, „Acum suntem noi anticii. Antologia generaţiei ’90”, Editura Cartier, anul publicării: 2020, nr. pagini: 296


[1] Fac aici referire la întâmplările insolite care au avut loc în proza lui Richard Brautigan, intitulată Căderea unui sombrero.


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Markus Spiske pe Unsplash

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here