Un proiect autobiografic explicit, „Cantosuri domestice” este o colecție de poezie despre familie în care se amestecă dragostea pentru Camelia, tandrețea pentru fiul Sebastian și sinuciderea tatălui.
Poemele lui Radu Vancu nu sunt romantice, dacă e să analizăm romantismul prin prisma unui sentimentalism exagerat, și nici excesiv de cerebrale, deși franchețea tablourilor descrise dă versurilor de un realism crud un iz de autentic inconfundabil, iar versurile lui, incitante și radicale, ascund o sensibilitate aparte. „Eu scriu poeme cum țes gospodinele/ goblenuri, am spus. Și în/ micuța încăpere medievală/ din Iași s-a râs.// Însă mie, biet suflet nevrotic, nu/ prea-mi venea să râd.”
„De câteva luni încoace/ mi-e iar frică de întuneric, când/ mă pun în pat să adorm (…) Lumina e mereu aprinsă de/ atunci, mai ales pe întuneric/ asta se vede cel mai bine,/ cel mai jalnic e că încă mai/ cred că frumusețea există. Să mai/ crezi asta când creierul tău stă/ de 17 ani în mijlocul/ unei lumini crude e o prostie/ fără margini și scuze. (…) Urât obicei poezia, totuși.” [Canto XV, pag. 279-280]
Ar putea părea minimalist să vorbești, în versuri, despre tine și despre ce ți se întâmplă și poetul exact asta face. Atent la detalii, abordând contrastant teme existențiale dure – viața/moartea, iubirea/ura – cu o sinceritate debordantă și molipsitoare, Radu Vancu este o provocare. „Cert este că, prin poezie, elementele disparate ale vieții devin viață”,spune poetul.
„Cred că sunteți sătui până-n gât/ de poeți post-confesionali care vă spun/ cât de mizerabil o duc ei.// Cât de mult s-a depărtat/ viața de ei. Cât de mult/poezia. (…) Cred, poezie, ajută necredinței mele.” [Canto XX, pag.282-284]
Raportându-se la lumea sa interioară, poetul surprinde toată umanitatea și dezastruoasa ei căutare a perfecțiunii prin orice mijloace, acel conflict absurd între ce vrem de la univers și ce găsim în univers. Este poate singurul poet de după 2000 care a coborât în străfundurile durerii, a amestecat febra continuă cu osânda din corp și cu un rest de lacrimă și a dat viață cântărilor.
Înțelegând umanul de la grotesc până la sublim, Radu Vancu știe că singura soluție de a înfrunta absurdul este să fii conștient că există și să înveți cum să trăiești cu el. Radu Vancu sublimează absurdul până când mintea se contopește cu sufletul, își înmoaie penița în eter luminifer și scrie poezie.

Radu Vancu, „Cantosuri domestice”, Editura Cartier, anul publicării: 2016, nr. pagini: 340
Cartea este disponibilă pe libris.ro.
scrie un comentariu