Romanul „Splendoare” de Margaret Mazzantini prezintă relaţia dintre doi homosexuali pe care-i uneşte o copilărie îndepărtată şi îi desparte un prezent frustrant.
Guido e băiatul dintr-o familie bună, din care nu lipseşte înclinaţia către artă şi către lux, iar Costantino e băiatul portarului. Unul bogat, unul sărac, unul mic, firav şi sensibil, celălalt mare şi puternic. „Splendoare” spune povestea apropierii dintre cei doi, dar şi a îndepărtării lor, pentru că preconcepţiile lumii, dar şi ale lor, îi împiedică să-şi oficializeze pasiunea.
Nu e suspans în creşterea acestei relaţii, iar frumuseţea prozei nu vine din imprevizibil, ci din aşezarea lină a imaginilor, din felul lent în care creşte în cei doi plăcerea reciprocă.
„Orice viaţă are strada ei pe care apun becurile”, spune la un moment dat naratorul, care aici este Guido. Povestea oglindeşte, aşadar, perspectiva lui asupra evoluţiei. Este el, cu surpriza pe care o simte atunci când se vede atras de Costantino, cu durerea implicită a îndepărtării de el, cu bucuria revederilor… De cealaltă parte, Costantino îşi desfăşoară viaţa în fundal, prin ce mai află din când în când Guido despre el. La fel, celelalte personaje, părinţii lui Guido, soţia lui pentru o vreme – o asiatică capabilă de un devotament remarcabil pentru cineva care se află înşelat, o colegă de serviciu căreia Guido îi destănuie marele lui secret, fiica vitregă a lui Guido, toate aceste personaje parcă sunt crochiuri dintr-un Moleskine cu care Guido călătoreşte.
Profesor de istoria artei, el are şi un ochi fin pentru evenimente de actualitate (surprinde atacurile teroriste de la metroul londonez ori moartea prinţesei Diana). Scriitura lui este una aşezată, deloc grăbită, deşi de multe ori mai degrabă rezumă decât să despice firul în patru, sare ani ori chiar decenii, doar pentru că perioadele respective nu prezintă importanţă din perspectiva relaţiei sale cu Costantino. În acelaşi timp, sunt superbe interpretările psihologice, felul în care este descrisă tensiunea aşteptării şi forţa pasiunii care îi îndepărtează sau îi apropie din când în când pe Guido şi Costantino.
Cel mai recent roman al lui Margaret Mazzantini, „Splendoare”, are ceva din experienţa scriitoarei în teatru, cinema şi televiziune. Sunt scene domoale, pe care le citeşti pe îndelete pentru farmecul lor, dar şi schimbări bruşte de registru ori chestiuni total neaşteptate, care te surprind şi rup liniştea aparentă a prozei.
Pentru că am scris la început despre clişee (mic, slab – mare, puternic, sărac – bogat, homosexualii care se feresc de ochii lumii), e logic să amintesc şi că finalul e cu totul altfel de cum te-ai aştepta. Cel puţin eu, de la un punct încolo al romanului, mi-am spus că lucrurile nu au mai fost aşezate în nicio proză cu homosexuali atât de crud, de brutal şi de neaşteptat pentru – până la urmă – o poveste de dragoste.
„Fiecare viaţă are un mesaj în sticla ei”, zice la un moment dat Geena, colega de serviciu căreia i se destănuie Guido. Puţin patetism aici, corespunzător personajului, însă cam are dreptate. Mesajul din „Splendoare”? Poate că fericirea constă în a fi lângă cel pe care-l iubeşti. Şi atât. Însă cartea asta nu e deloc fericită. Are durerea aceea enervantă din „O viaţă măruntă” şi frustrarea neîmplinirii cu care cititorul va rămâne cu siguranţă.
Dacă ar fi să aleg un personaj pe care aş fi vrut să-l văd exploatat ca voce narativă, acela ar fi fost Izumi, soţia devotată şi suferindă a lui Guido. Trădată şi bolnavă, femeia aceasta ar fi avut mult mai multe de spus…
Şi poate că n-ar fi rău un roman despre homosexuali scris cu vocea unei soţii trădate. Aşa, homosexualul la persoana I s-a mai făcut… Cartea asta merită, te atrage, dar te şi intrigă atunci când o citeşti cu ochi critic.
Margaret Mazzantini, „Splendoare”, Editura Polirom, 2015, traducere din limba italiană: Gabriela Lungu, 320 de pagini
scrie un comentariu