Către romanul lui Tezer Özlü m-a atras în primul rând titlul şi către ce sugerează el am plonjat în primul rând. Ei bine, începutul cărţii, pliat pe titlul oarecum melancolic, poate să înşele… „Nopţile reci ale copilăriei” este în primă fază o coborâre în trecut, cu tot ce însemna copilăria în Anatolia rurală pe la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50 (scriitoarea s-a născut în 1943), cu plăcerile şi lipsurile acelei perioade, dar mai ales cu modul fermecător în care orice trecere a anilor se aşază peste începutul unei vieţi.
Cartea, autobiografică, nu sare peste nefericirile celei care stă în spatele naratoarei. Părinţii scriitoarei nu s-au iubit („Dimineţi total lipsite de iubire. Nopţi total lipsite de iubire.”), iar tatăl ei era mai degrabă supus mamei lui – bunicii fetei. Atmosfera e una văduvită de afecţiune, atât în familie, cât şi la şcoală, unde învăţătoarele îşi caută elevele de păduchi, iar dragostea apare mai degrabă ca un experiment. Fetiţa încearcă plăcerile trupeşti cu sora ei şi cu verişoarele, iar mai apoi dorinţa de a se salva oricum din acel mediu pe care-l vedea respingător o va face să creadă că fuga alături de orice băiat sau bărbat e o soluţie:
„Unul dintre prietenii fratelui meu vrea să se însoare cu mine. Mă iubeşte. O să mă duc la el doar ca să nu mă întorc acasă. O să am discurile şi cărţile mele. O să citesc ce vreau, o să mă culc când vreau, o să plec de-acasă când vreau. Astfel au să ia sfârşit şi nopţile petrecute în singurătate.”
Începutul cărţii este însă înşelător şi, deopotrivă, deconcertant. Romanul se dovedeşte nu atât unul despre copilărie, cât despre rădăcinile unei vieţi deloc ideale. Scriitura este una fragmentară, cu dese salturi în timp, imprevizibile şi greu de urmărit, cu tuşe groase, ca o pânză pictată în grabă cu un cuţit.
Până la a vedea posibilitatea unei evadări în relaţia cu un bărbat, fetiţa pe care o întruchipează Tezer Özlü încearcă să se sinucidă. Iar acesta este numai începutul unui parcurs haotic, mai mereu pe buza prăpastiei, chiar şi după ce se mută cu familia la Istanbul, chiar şi după ce (sau mai ales atunci) începe să studieze la o şcoală condusă de măicuţe… Pare că totul nu e decât un manual de cum să nu creşti dacă vrei să nu ajungi internată la psihiatrie.
„Să te trezeşti înseamnă s-o iei razna. Nu trebuie să mă trezesc. Trebuie să dorm profund, îndelung. Am nevoie de asta.”
Pentru că a ajuns internată de nenumărate ori şi pentru că a fost abuzată de personalul medical, Tezer Özlü a ajuns să scrie o proză greu de suportat. Cartea aceasta (prima pe care a publicat-o) a apărut cu şase ani înainte de moartea prematură a scriitoarei, cauzată de un cancer la sân, şi este greu de dus, deşi e ca un soi de miniroman. Este amestecul de lirism şi durere, de melancolie şi speranţă, cel care transformă romanul într-un soi de manifest.
Cumva, scriitoarei îi rămăsese scrisul, iar tulburările sociale (o lovitură de stat militară a avut loc în Turcia în 1971) străbăteau zidurile spitalelor pentru a o determina pe Tezer Özlü să conchidă astfel:
„Pesemne că esenţa universului este cutremurarea pe care o încearcă doi oameni când se ţin în braţe.”
Romanul este uneori surprinzător de emoţionant şi de poetic, iar alteori enervant de banal şi de neînţeles, ca un dialog cu un suferind de boli mintale. Pentru felul în care este scris textul, se cuvin mulţumiri traducătoarei, Luminiţa Munteanu, care luminează anumite puncte din carte datorită notelor sale şi care a reuşit să transpună în română salturile haotice ale naratoarei.
Tezer Özlü, „Nopţile reci ale copilăriei”, Editura Polirom, anul publicării: 2024, nr. pagini: 144, traducere din limba turcă și note de Luminița Munteanu
Cartea poate fi cumpărată şi de la: libris.ro, carturesti.ro, libhumanitas.ro, polirom.ro.
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Hulki Okan Tabak / unsplash.com.
scrie un comentariu