libris.ro

Sînt nicovale rămase din anii comunismului. Alea da. Caut, dau anunţuri în ziare ori online. Îs marca JEB. Cumpăr numai alea pe care le văd, le pipăi şi bat în ele şi le ascult cum sună. Nicovalele îs ca instrumentele de cîntat. Alea false degeaba-s JEB, nu-s bune. Da’ alea pe care le-o nimerit meşterii, au sunet original. Am găsit, în patru ani, trei bucăţi. Le-am cumpărat şi-s la mine-n fierărie. Pot şi cînta la ele, atîta de fain sună. Dacă te pricepi să baţi şi să asculţi. Astea-s nicovalele vii şi sănătoase. La din astea lucru. Mai am una pă lîngă astea trei de la tata. Că fierăria-i a lui. Mă întreabă unu’ şi altu’ din turiştii care intră-n fierăria noastră din spatele Hotelului Corona: „La a cîtea generaţie de fierari sînteţi, domnu’ Marksteiner?”. „La a patra”, zic. „Că fecioru-i inginer, din fierărie l-am purtat la şcoală. Nu zice „nu” cînd trebé să mă ajute, da’ văd pă el că nu-i place. Aşa că-i gata”, mai zic. Şi ăla care-ntreabă opreşte filmarea. Pare mulţumit. Îi treaba lui.

Meseria asta a fost căutată pă vremuri, că erau şi potcovari şi fierari de unelte. Cînd erau cai la „Marksteiner” în fierărie se potcoveau şi boi. Avea bunicu’ de la străbunicu’ un soi de utilaj cu care ridica bivolu’ sus. Ca să-l poată potcovi. Calu’ stă că-i place să umble cu potcoave noi, da’ bivolu’ nu ştie din astea. Aşa că-l ridicam şi-l potcoveam că habar n-avea ce păţeşte. Îi trebuiau două ori trei zile să se înveţe a umbla potcovit.

Veneau de pă toate satele în Mittelstadt cu animalele. Atuncea erau şi animale, şi ţărani, şi fierăria în care duduia focu’ şi foalele nu să opreau. Acuma-s doi-trei cai în satele astea din jur. Ţăranii îi poartă de fală. Că-i potcoveşte o dată la şase luni. În vremea cînd îi foloseau la muncă, îi potcoveau la două luni o dată. Aşa era atunci, aşa îi acuma… de aia m-am gîndit să fac din fierăria străbunului obiectiv turistic, să nu moară meseria şi să trăiesc şi eu pă lîngă obiectivu’ turistic din oraş. Fierăria n-o perit, io mînînc mai prost da’ mă descurc. Cînd dau declaraţii din astea de-s filmat, cer şi o taxă în plus. N-am avut unu’ care să zică: „Nu dau” ori „Dă-mi chitanţă”.

***

Pă bunicu’ l-am apucat, de cînd îl ştiam, numa-n fierărie sta. Tata la fel. Străbunu’ o deschis fierăria „Marksteiner” din Mittelstadt în anul 1909. Atunci o început „cîntecul nicovalelor pă malul rîului Săsar”. Că-n spate la Hotelul Corona era fierăria şi apoi rîul care trece pă lîngă piaţă. Din anul ăla, noi aci am stat. Din ce-o deschis străbunu’, am trăit atîtea generaţii şi avem primu’ inginer dintre noi. Pe fecioru’ Ladislau.

L-am trimis la şcoala de ingineri că era vremea cînd mă culcam întrebîndu-mă io pă mine: „Oare mai are nevoie ţinutu’ ăsta de fierari?”. Şi nu ştiam ce să-mi răspund. Era acuma-s cinşpe ani, pîn anu’ 2003, cînd toate cu mineritu’ s-o dus de rîpă. Că pîntru mină fierăria o lucrat cincizeci de ani. Adică tata şi, apoi, am urmat eu. Ca la concert cîntau nicovalele la vremea aia. Şi apoi, brusc, n-o mai cîntat. De aci o apărut şi răspunsu’ la întrebarea pă care mi-o puneam noaptea înainte de somn şi cum nu apărea nimic, făceam febră. O dată am ajuns şi la corhaz ori spital. I-am spus la doctor ce-i cu febra. Şi el o zis: „Marksteiner fă-l obiectiv turistic pînă or veni vremuri mai bune, că de fierari a fi lipsă şi nevoie mare”. Şi gata cu febra. Gata cu întrebarea. Obiectivu’ turistic, cred că m-o scos din boala întrebărilor. Iară cîntecul nicovalelor o ieşit din prizonieratu’ tăcerii.

***

Cînd intră maşini cu numere străine în Mittelstadt, opresc la drumul Chiuzbăii. Să dau jos domni, doamne şi copii. Întreabă de Marksteiner fieraru’ şi de obiectivu’ turistic, că m-o învăţat fecioru’ să mă pun pă internet. Pozele le-o făcut el… cum lucru în fierărie şi înregistrările cum bat la nicovală. M-o pus lîngă tăte patru nicovalele şi o zis: „Cîntă la ele, tată, că te filmez”. Am cîntat şi m-o pus pă internet că doară m-am văzut. Aşa o apărut turiştii. Dumnezău îi deie sănătate doctorului ăla care m-o vindecat de febră.

Am şi cinci, şi zece turişti din ăştia care vizitează şi care filmează, aproape în fiecare zi. Îi adun în fierărie. Pă toţi îi pun să să pregătească de filmări. Cu tăţi fac o dată un ceas de vreme că apoi obosăsc. La sfîrşit, le cînt la nicovale. Îmi strîng mîinile, pleacă, urcă în maşini şi să duc să treacă muntele către Ocna Şugatag, ori Sighet, ori Borşa. Adică să duc unde doresc. E treaba lor.

Amu’ cînd apare cîte un cal la potcovit, lucru rar în fierăria – obiectiv turistic, aştept să pornească camerele de filmat şi mă apuc.  

Marian Ilea, în faţa fierăriei

***

Cu străbunu’ nost, al Marksteinerilor din Mittelstadt, o început, aşa că de mic copil mărgînd din comună în comună, o ajuns pînă-n Seini, apoi mai departe la Debreţin, şi mai departe, hăpt în Budapesta. Că atunci erau ungurii pă aicea la putere. Acolo s-o oprit străbunu’ de-o stat zece ani şi o învăţat meseria asta de fierar din care a trăit el, fecioru-său, nepotu-său şi strănepotu’, adică eu. Pă vremea aia, acolo la Budapesta, meseria asta era în floare, i se zicea „coăcie” şi fierarului „coaci”. În limba ungurească. Aşa s-o numit şi fierăria din Mittelstadt la început: „Coăcia lui Marksteiner”. După ce o venit românii, o adus schimbarea, adică: „Coăcia lui Marksteiner” s-a numit „Fierăria lui Marksteiner”. N-o fo mare brînză. Nici nu sună rău „fierăria” da’ şi „coăcia” sună bine.

Cu străbunu’ o fost aşa că s-o întors fierar în anul 1908 în Mittelstadt. S-o însurat şi-n 1909 o prins a cînta nicovale pe malul Săsarului, în spatele Hotelului Corona. L-o prins şi războiu’ mondial, de lucru o fost. Banii i-o pus într-o bancă ungurească şi după ce o vinit stăpînirea românească şi s-o gătat bătaia în Europa, străbunu’ s-o dus la sediu’ băncii în Debreţin să-şi ia banii, să-i aducă în Mittelstadt, că umblau pă piaţă bani româneşti. Aceia de la bancă i-o spus că s-o pierdut tăţi banii, că banca o fost bombardată de România şi că arhiva o ars. În arhivă figura străbunu’ cu banii şi nu mai figurează numa’ cenuşă cu ploi amestecate cu pămînt. Străbunu’ n-o zis nimic, o făcut cale-ntoarsă, o cîntat la nicovală o cîntare ca de jale şi s-o apucat de treaba pă care o ştia. O şi mulţumit lui Dumnezău că la intrarea dinspre Chiuzbaia în Mittelstadt era să-l împuşte grănicerii români. Noroc cu bătrînu’ Chiuzbăian Teodor care era p-acolo şi-o strigat la soldaţii ăia: „Nu trageţi, mă! Nu împuşcaţi românu’ nost din oraş!”.

Străbunu’ purta pă iel uniformă militară ungurească. S-o dus la grăniceri, le-o spus ce-o păţit şi cum s-o întors fără bani că n-o putut să-şi cumpere haine civile, că n-o avut cu ce. Acela o fost ultimu’ drum afară din Mittelstadt făcut de străbunu’. Să ducea la fierărie şi acasă, pă strada Olarilor, unde locuiam toţi şi unde locuiesc şi eu în prezent.

***

În vremea străbunului, intrau în coăcie, apoi în fierărie, pînă la 100 de cai pe zi la potcovit. Veneau cu caii şi din Tăuţi ori din Băiţa, ori din satele Lăpuşului. Cum veneau şi boii la pus potcoave, străbunu’ şi apoi bunicu’ foloseau utilajul de ridicare a boilor. Îl am şi acum în fierărie, îs nişte curele care se treceau pe sub burta boilor. Şi un scripete de ridicat. Îs nefolosite de vreo şaptezeci de ani, că nu să mai folosăsc boii la muncă. Nu mai întră nimeni în fierărie cu boi care să fie potcoviţi. De-or intra, oi învăţa în cîteva zile să-i potcovesc. Pînă atunci de-abia mai am cîte-un cal la care-i pun potcoavele şi îs de ascuţit lamele de plug… pînă şi plugul de la tractor îl ascut cînd începe campania agricolă.

Apoi fac în fierărie orice fel de lanţuri la închizători, ori repar tot ce-i din fier şi să strică-n Mittelstadt. Cînd merg în oraş, găsesc pă malul rîului bucăţi de fier aruncate. Adun tot şi aduc în fierărie. Orice bucată de fier îşi va găsi folosinţa. Mă doare cînd văd cum aruncă oamenii de azi fierul în care stă împietrită muzica nicovalelor fierarilor.

Meseria asta a noastră de fierari să bazează pă dragoste, că de n-o ai, n-o poţi face în fiecare zi. „Uitaţi-vă la mîinile astea murdare de fieru’ încins care s-o răcit. Asta-i murdărie de calitate”, zic de cîte ori pornesc turiştii camerele de filmat. Mi-am notat ce a zis odată un turist deştept şi-i duc mai departe vorba ca şi cum îi a mea: „Adică, domnule Marksteiner, murdăria asta e o dovadă de afecţiune pentru meserie!”. Adică-i vorba asta, zisă de ăla, şi adevărată.

Hotelul Corona, astăzi Casa de cultură din Mittelstadt

***

În anul 2007 m-am dus la primarul din Mittelstadt, i-am zis: „Îmi doresc foarte mult să înscrieţi în circuitul turistic din oraş „Fierăria Marksteiner” ca obiectiv turistic important şi vechi, care merită văzut, vizitat şi fotografiat. Să se mîndrească şi Mittelstadt cu fierăria asta, domnule primar”. Acela o zis: „Bine!”. Şi cu atîta am rămas. Că p-aci vin alegerile o dată la patru ani şi oamenii schimbă primarii. Asta-i democraţia… zic ăia mai deştepţi ca mine. Dacă-i aşa, aşa să rămînă. Numai că-n anul 2007, n-am stat după democraţia asta. Am văzut că n-o făcut nimica la primărie chiar nimeni şi am primit o depeşă de la un coleg de şcoală care stă în Franţa, unde-mi scria: „Dragă Loţi, sînt colegul tău de pe Valea Chiuzbăii, Trif, acuma domiciliez în oraşul Reims din Franţa, unde muncesc pe şantiere şi am nevastă plus trei băieţi, mă gîndesc să vin în oraşu’ nost în vara asta. Doresc să vizitez fierăria ta, să-i arăt nevestei şi odraslelor cum se munceşte la aşa un obiectiv. Aşa că te rog să îmi faci o programare şi, într-o zi din august, să ne primeşti la tine. Sigur că îţi vom plăti taxa de vizită şi ceva în plus. Mulţumesc, Trif George”. M-am gîndit cum să fac. Şi atunci cînd a sosit ziua, am planificat un cal la potcovit. Cînd a venit am aprins focu’, s-o pornit foalele şi muzica nicovalei. Am potcovit calul. Trif cu femeia lui o filmat şi o pus pe Facebook. Mi-o telefonat în octombrie că toată suflarea din Reims vrea să vină în vizită la Fierăria Marksteiner din Mittelstadt. Mi-a mai zis: „Vei afla, dragă colegule Loţi, că profesorul de muzică din liceul oraşului Reims a zis despre cîntatul tău la nicovale că ai o meserie în care trebuie să ai ureche muzicală, altfel n-ai cum o face”.

Aşa o început treaba cu obiectivu’ turistic „Fierăria Marksteiner” din oraş. După asta, treaba a funcţionat ca unsă, fără sprijin de la primărie.

***

În anul 2019, feciorul meu, ingineru’, o găsit în arhivele statului o fotografie cu Coăcia lui Marksteiner, străbunu’. O făcut o copie. O pus-o la intrare pe un stativ adus din Anglia. Tot acolo, lîngă stativu’ ăla, mai îi un stativ cu o altă fotografie cu Hotelul Corona din Mittelstadt şi scrie în franceză, engleză, spaniolă, maghiară şi română, o descriere despre hotel: „Sub privirile mălăieţe ale celor în drept, se spurcă întregul aspect al staţiunii climaterice Mittelstadt. Grajdurile ambulante ale trăsurilor de piaţă, cu toate surogatele accesorii, se aliniază în faţa hotelului ca şi concurenţii la start. Pretutindeni te invadă un miros dulceag de deşeuri opulente, frămîntată cu apa ploii supra-abundente de pe strada prefăcută în pîraie (singurele canale bune din Mittelstadt) şi dospită la arşiţa soarelui climateric”. (Ziarul Mittelstadt, 18 septembrie, anul 1921)

Nu există turist care să intre în fierărie şi să nu fotografieze stativele aduse de inginer. De fecioru’ meu.

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here