polirom.ro

Încă de la „Aer în iarbă”, poate cea mai densă carte pe care a dat-o, și continuând cu „Ieri Park”, deopotrivă emoționantă și entertaining cum afirma Claudiu Komartin pe coperta a patra, am descoperit, prin Mihai Vieru, o poezie scrisă altfel, dintr-o zonă ultra ludică, hipersensibilă și senzorială, în cel mai bun sens. Volumul Hotel Sud No 2, căci despre el va fi vorba în cele ce urmează, avea să apară în 2017 la o mică editură orădeană, Aureo, și să continue, într-un mod vădit mai aerisit, mai așezat am putea spune, periplul prin lumea imaginată și construită cu acribie de Mihai Vieru.

Compusă din două cicluri – Depoului No. 2 și Hotel Sud No. 2, cartea problematizează, într-un continuu tangaj asumat, pe de-o parte, binomul prezență/absență – existență –  a prietenilor, a unei misterioase L.A Girl ori a orașului, pe de altă parte, transformările prin care trec acestea, iar odată cu ele, metamorfozarea personajului principal, situat în mijloc – spațiu dezlocuit din care emite și evocă, utilizând o organizare meticuloasă a ritmului și a selecției cuvintelor, o prelucrare menită să confere un nou sens, iar uneori (voit) eroare și forare în abstract (Din timp mai ies viziuni de timpuri / mai lipsesc memorii / loess peste tobele amuțite / ca-ntr-o noapte al cărei întuneric ne paște / plin de cuțite, inima mea. – Ámintea).

Pe alocuri, întâlnim dorința organică de a arhiva amintiri întru posibilitatea de a le retrăi, într-un permanent loop, cu acceptarea unui oarecare compromis în fața distorsiunii; de aici o permanentă tatonare, provocare a morții (Întreabă-ți moartea).

(adevărul sigur mai are ceva ce ne scapă / categoriile gramaticale se reduc brusc la nucleul / rezonanței – – Cât e ceasul? – Și două!). Deseori, pentru a putea fi redat acel adevăr (propriu) al prietenilor, al unei anumite perioade și întâmplărilor, pe care îl caută, limbajul se întâmplă să fie spart în mii de sensuri / schematic (unde mâna ei nouă înșine pe umeri a îmbărbătare – Ámintea) sau să obțină tegumente născute parcă în semitrezie (nu te teme, dolfi, poate că pe sus o fi scăpat careva ceva pe jos/ nu te teme, dolfi, cred că mami tocmai ne-a dat cu pâine – Dăscălița; Luna a răsărit la și două mâini. / din nisip ceruri ne piaptănă genele / lungi drumuri de sare – Cât e ceasul? – Și două!).

O altă caracteristică aparte o constituie ritmul excelent, am putea spune flow-ul, și rima (strâng o zambră dansantă sub / nori tăcut așezată – L.A. Girl; ne mai pleacă o briză călcată pe creste / pe neașteptate kilometri de aerosoli / coregrafiază temperaturi prin corpuri celeste / pulsează o vorbă cu vorbe minuni și eoli  – Fusuri de timp & eșarfe – L.A. Girl).

L.A. Girl reprezintă o parte a memoriei la care autorul revine adesea, concentrând acțiunea în jurul ei – motiv pentru care volumul capătă o rezonanță abstractă, specială, cu urmări în conformitate, adeseori mitiza(n)te; totodată, expune o relație pe cât de complexă pe atât de ciudată (Apoi ne hrănim unul pe celălalt pentru că avem tacâmuri prea lungi – L.A. Girl); (de-spre mînecile gesturilor ieșite / gemete pe guri de peșteri / “de-spre” albastre inimile lor mari la masa / la inima ei solzoasă – Apoi seara a trecut muțește pe lângă noi – L.A. Girl), (Fusuri de timp & eșarfe – L.A. Girl; Apoi seara a trecut muțește pe lângă noi – L.A. Girl).

Plo, orașul ploii, ferm muncitoresc, aici era unde crescuserăm, nealterați numai de creșterea în sine. Supravegheați de Cronos. Aici, unde nu avem voie să greșim DOZA. În Plo, dimineața e atât de senină. În Plo, dimineața seamănă cel mai mult cu marea (Băi, Ploiești, vin vremuri sub care se vor prăbuși / castani sub mirosuri de tei, se vor prăbuși arbori. – Ploiești, căldură mare / Oradea – ploi ușoare). Nu în ultimul rând, avem de a face cu orașul (amintit) – reconstrucție a lui pentru a putea fi păstrat / conservat / locuit (cu atât mai mult) de prietenii (pre, post adolescență toate vârstele sunt complicate) la care volumul se întoarce explicit în ultimul ciclu (Hotel Sud No. 2), fie prin aducerea în prim plan a atributelor comportamentale (amintiri ori constructe onirice care să îi conțină), fie prin titlurile poemelor (Nic, Cole, Chiț, Izabel, Niță, Ligeia) / (acasă prietenii trag de pe blatul de lemn / de pe lângă clisuri / felii subțiri de ceapă / ca pe biletele de la română oral – Oral; flexurile verii încă se mai aud / greierii tăind asfaltul prin untul fierbinte / al amiezii. – Masa 19).

De apreciat cum, fără a face în niciun moment rabat de la joc – al limbajului, formei și structurii poemelor –, Mihai Vieru nu doar că reușește să materializeze, să reclădească și să păstreze vie o lume aparent erodată, însă prin modul în care expune, îl poartă pe cititor, cu ușurință, în miezul (i)realității din Hotel Sud No. 2.

L.A. Girl

Mergem printr-o grădină de case, cu pomi și

floră multă

vatra veche sub tirania celor cinci drumuri

intersecții fluide, evadări în nopți proptite de zori

doi copii răsar. ne incendiază veselia cu gânduri de 0,5.

muncitorii de la distrigaz cred că de 40 de ani înjură

Armași nr. 8, iar strada geme sticlită sub ora de vârf

dimineața ne plânge în pumni zămislind o răcoare

al cărei parfum este măturat sub amenințarea zăpușelii

de către lucrătorii de la drumuri și poduri

aerul parfumat din care palme însângerate cresc trandafiri

strâng o zâmbră dansantă sub

nori tăcut așezată.

S-a uitat la mine ca prin

clepsidră

apoi s-a uitat pe ea la mine în clepsidra ca prin aer printre noi

între noi era așa departe

Mihai Vieru, „Hotel Sud No 2”, Editura Aureo, anul publicării: 2017, nr. pagini: 56


Fotografie reprezentativă de Jr Korpa pe Unsplash

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here