Într-un imperiu pe cale de prăbuşire, reprezentantul unei familii albaneze cu tradiţie ajunge, la îndemnul rudelor, să lucreze în cea mai temută instituţie: Tabir Saray, Palatul Viselor.
Ideea lui Kadare este teribilă: din dorinţa de a controla totul, puterea colectează visele din imperiu, le îndosariază şi le analizează, pentru a identifica şi prezice orice acţiune de subminare a autorităţii. Este aici un hăţiş birocratic care aminteşte de romanul lui Jose Saramago, „Toate numele”, dar şi o legătură evidentă atât cu „1984” al lui George Orwell, cât şi cu „Castelul” lui Franz Kafka.
Şi deşi am dat deja trei referinţe, aş mai menţiona cel puţin una: Mark-Alem, eroul de aici al lui Kadare, aminteşte şi de unele personaje ale lui Albert Camus, prin felul în care se lasă împins într-un joc care nu-i aparţine. Mark-Alem îşi începe munca în subteranele Palatului Viselor cu teamă şi cu conştiinţa faptului că nu va şti niciodată care este cu adevărat mersul lucrurilor în instituţie. Treptat, însă, chiar previzibil ţinând cont de atmosfera romanului, Mark-Alem escaladează ierarhia, împins de un curent pe care se tot frământă să-l interpreteze.
Romanul, publicat în 1981 şi interzis de regimul comunist al lui Enver Hodja, propune, după cum chiar Kadare a spus, o versiune a iadului. Însă nu este vorba numai de disoluţia individului în raport cu puterea, ci şi de, sau mai ales de, frica pe care individul o simte tot mai prezentă pe măsură ce nivelul său ierarhic creşte.
„Să împarţi puterea cu cineva înseamnă în primul rând să împarţi crimele cu el.”
Mi-a plăcut mai mult la acest roman al lui Ismail Kadare partea în care descrie atmosfera din Palatul Viselor şi felul în care această instituţie funcţionează – cum se colectează visele, în ce stil se lucrează în palat, care sunt departamentele unui astfel de mecanism şi cum interacţionează ele – partea de, să zicem, cunoaştere a sistemului. Kadare e magistral în a-i insufla cititorului un soi de angoasă: ştii că nu e decât o carte, însă conexiunile şi asemănările cu orice regim totalitar sunt evidente, fapt care imprimă distopiei realism.
Pe parcurs, însă, tensiunea scade – poate şi din cauză că Ismail Kadare nu a lucrat la imprevizibilul acestui roman. Însă asta nu-i scade din valoare şi nici din forţa care îl va impune în memoria oricărui cititor.
A visa rămâne ultimul refugiu în calea dictaturii, iar când până şi visele sunt interogate, controlul este la maximul posibil. Aici, Kadare şi-a atins scopul. Pe de altă parte, numele instituţiei, Palatul Viselor, mi s-a părut unul foarte bine ales: de obicei, te gândeşti la un palat ca la ceva grandios, frumos, chestiune care aici, prin titlu, este amplificat şi de vise. Totuşi, nu se putea contrast mai puternic între exuberanţa denumirii şi întunericul din instituţie. O altă bilă albă pentru Kadare, dacă e să judecăm romanul în termeni de „plus” şi „minus”.
„Palatul Viselor” rămâne un roman reprezentativ pentru Kadare – poate una dintre cele mai curajoase cărţi ale sale. Alături de preferele mele, „Firida ruşinii”, „Mesagerii ploii” sau „Podul cu trei arce” – toate publicate la Humanitas în traducerile excelente ale lui Marius Dobrescu, un roman de neuitat datorită ideii de la care porneşte.
Ismail Kadare, „Palatul Viselor”, Editura Humanitas, an apariţie: 2019 (ediţia a II-a), traducere: Marius Dobrescu, nr. pagini: 208
Carte disponibilă pe elefant.ro.
scrie un comentariu