cronici recomandări

Oglindă în fața umanității – despre „Zilele lui Savelie‟ de Grigori Slujitel

scris de Stela Călin

Să scrutezi lumea cu ochi pisicești nu e la îndemâna oricui, dar se pare că lui Grigori Slujitel îi reușește de minune. Înzestrat cu sensibilitatea și empatia actorului, dar și cu o surprinzătoare ușurință a scrisului, remarcată cu entuziasm de Evgheni Vodolazkin, Grigori Slujitel ne cucerește cu o poveste inedită și emoționantă despre oameni și lume, despre timp și memorie, despre pierdere și iubire.

Ca orice poveste autentică, și aceasta presupune un pact tacit cu cititorii: acela de a accepta să intre în ea conduși de un narator atipic – un motan. Grigori Slujitel se folosește cu mare artă de perspectiva cu care și-a atras cititorii, de a redescoperi lumea prin ochii unei feline, redând-o cu umor, ingenuitate, dar și cu un focus diferit atât asupra banalităților cotidiene, cât și a evenimentelor istorice. 

Savelie, motanul moscovit născut într-o cutie de banane, este tipul exploratorului ce nu ratează nicio șansă de a descoperi lumea, în propriul ritm și prin propriile-i mijloace, uzând de imaginație, spre a și-o re-crea. Slujitel ne oferă, prin intermediul călătoriei simbolice prin lume a lui Savelie, cheia cunoașterii și a auto-descoperirii. Doar lărgirea orizonturilor fizice și mentale permite accesarea cunoașterii, căci „confortul tocește imaginația‟.

Savelie privește lumea cu ochii unui spirit liber și candid, punând luminile reflectorului pe oameni și universul lor într-un mod cu totul inedit, ce scoate la iveală atât umanitatea, cât și lipsa acesteia, goliciunea de conținut a celor ce se cred zei peste natură. Prinși în malaxorul vieții cotidiene, a rutinei zilnice, fabricându-și artefacte de fericire, oamenii zilelor noastre uită să se bucure autentic, liniștit și discret, căci au pierdut capacitatea de a simți bucuria lucrurilor simple, fără sclipici și fără blițuri.

Patrulau Maroseika de la un bar la altul ca să înăbușe nimicnicia propriei existențe cu o stare efemeră de euforie. Spaimele zilei cedau, ororile de la știri își pierdeau stridența. Își adevereau fiecare mutare cu o poză făcută cu telefonul și urcată imediat pe internet, ca să adune obolul sărăcăcios de atenție de care aveau nevoie și să le acopere măcar vremelnic cumplita goliciune interioară… Încercau din toate puterile să se agațe de timp, să-și demonstreze că se află în epicentrul vieții, că sunt mai buni, mai tineri, mai puternici. Că știu viața aceasta până la capăt, că sunt mai bine adaptați la ea, decât alții. Da, în esență, oamenii concurează între ei: cine are lipici mai bun la viață.‟

Radiografia omului modern, cu spaimele și temerile sale adânc cultivate, cu obsesiile sociale și stereotipurile de tot felul, este reflectată nemilos de oglinda pusă de Savelie.

Oamenii își frecau privirile unii de alții și urau mersul lucrurilor. Capetele lor erau pline ochi cu nori zdrențuiți, cu fragmente de speranță, cu instrucțiuni materne și cu toată ceața aceea tulbure de la televizor, de pe internet și din jocurile pe calculator care le ține loc de memorie și îi ajută să lupte cu ei înșiși. Singura lor hrană și putere sunt fricile. În fiecare dintre ei există frică. Frica de a fi ei înșiși, de a nu se dovedi la înălțimea fantomelor care le-au fost sădite în suflet, de a rămâne singuri. În gâtlejul fiecăruia amuțește un urlet tăcut.

Când în viața lui Savelie pătrunde dragostea, dorul de aventură se astâmpără, iar lumea devine un loc mai bun. Greta, iubita motanului hoinar, transformă locurile bine știute din Moscova, de ieri și de azi, într-un tărâm fermecat, poleit cu aura pe care doar magia iubirii o poate da. Cuprins de nostalgie, Savelie dorește să redescopere locurile copilăriei alături de iubita lui, prin ochii ei, convins că doar împreună cu ea este complet.

Nu mă gândeam nici la Momus, nici la noul nostru mediu, nu mă gândeam nici la oameni. Mă gândeam numai la Greta. Ea măturase gunoiul din capul meu trecut prin atâtea suferințe, scuturase fața de masă veche, plină de firimituri uscate. Îmi adusese liniște și pace, și eu înțelesesem că asta e viața mea, destinația la care fusesem menit să ajung.

Printr-o scriitură delicată și convingătoare, plină de umor și duioșie, Slujitel ne poartă printre meandrele sufletului cuprins de nostalgia trecerii timpului, dar și printr-o Moscovă pe care ne-o înfățișează în diferitele etape ale transformării ei. De la Moscova vechiului cartier negustoresc Taganka, în care s-a născut Savelie, până la Moscova zilelor noastre, populată de zgârie-nori, marele oraș devine el însuși personaj în cadrul romanului, alături de o galerie întreagă de prototipuri umane: parvenitul, muzicianul, narcomanul, microbistul.

Marea literatură rusă, clasică și contemporană, își mai adaugă astfel, prin Grigori Slujitel, un exponent de seamă al cărui talent va mai reverbera, cu certitudine, și în alte producții literare.

Grigori Slujitel, „Zilele lui Savelie‟, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2020, nr. pagini: 288, traducere: Justina Bandol


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Michael Parulava pe Unsplash

despre autor

Stela Călin

Citesc de când mă ştiu, cu aceeaşi plăcere cu care ascult muzică, văd filme, privesc fotografii, având senzaţii diferite, dar acelaşi feeling: mă transpun într-o poveste, într-un univers paralel, în care imaginarul nu are limite, posibilul şi imposibilul se împletesc şi, de ce nu, se confundă…

Savurez cu aceeaşi plăcere o ceaşcă de cafea şi o lectură bună, recunoscătoare că există cărţi, că s-au inventat semnele acestea, numite litere, pe care oamenii talentaţi le folosesc pentru a scrie poveşti…

Îmi place, în egală măsură, să citesc, dar şi să discut cu alţii, pasionaţi ca şi mine de lectură, despre impresiile şi sentimentele stârnite de o carte. Iar dacă numărul celor cu care pot să discut despre cărţile citite este mai mare ca simplul meu cerc de prieteni, cu atât mai bine… Bun venit în lumea mea, prieteni!

scrie un comentariu