Un fel de Duniazada
Trăiesc de ceva vreme într-un spațiu de civilizație arabă și încă nu m-am obișnuit cu felul de a mă comporta al negustorilor din souk.
Souk-ul este un bazar, un loc al negoțului pentru obiecte de toate închipuirile, dar care are ca specific faptul că negustorii ies în fața prăvăliilor și interpelează trecătorii în speranța că aceștia se vor opri să târguiască. Covoare sau lămpi, mirodenii și condimente, bijuterii sau mătăsuri, nu importă aici. Stau în fața prăvăliilor și, la trecerea cuiva, fac doi pași în întâmpinarea-i, pentru că, nu-i așa?, fiecare e un potențial client. Felul în care e abordat trecătorul e manifest. Mulți spun compulsiv Bine-ai venit și fac gesturi largi de invitație în magazin, unii mimează împrietenirea instantanee, alții chiar cântă, mai toți își provoacă trecătorii plimbându-le marfa pe sub ochi. Toți-toți sunt în căutarea gestului unic, gestul care să nu poată fi refuzat. Gestul care să atragă trecătorul să intre în prăvălie.
Din acel moment, afacerea e deja făcută. E aproape imposibil ca fostul-trecător-potențial-cumpărător să iasă din prăvălie nemulțumit sau cu mâinile goale.
Când m-ați invitat să scriu „un soi de invitație la lectură pentru potențialii cititori”, m-am gândit imediat la felul negustorilor din souk de a-și atrage cumpărătorii. M-am întrebat dacă pot face asta. Dincolo de întrebare, iată imaginea:
eu, Ohara, stând în fața prăvăliei pe firma căreia scrie Casting pentru ursitoare, având înainte trecătorii, pe care ar fi bine să-i conving să intre în prăvălia cărții. Carevasăzică, să devină cititorii acestei cărți.
Așadar, trecătorii-din-fața-prăvăliei Casting pentru ursitoare vor vedea deocamdată o ființă stând cu obrajii în palme, nefăcând nimic decât să-i privească și să se gândească la cine ar intra.
Știe că, întâi de toate, primii care ar intra sunt cei care îl cunosc și îl cunoșteau pe „negustor” de pe vremea când…, când acesta nu se apucase de negoț, să zicem. Apoi sunt cei care îi știu pe cei care îl știau deja pe negustor și care au fost curioși la rându-le. În fine, în cele din urmă, vin aceia care i-au cunoscut pe cei care îi știu pe cei care etc., etc. Pentru toți aceștia, să-ți strigi marfa înaintea prăvăliei nu prea are sens, ei au venit cel mai probabil tocmai pentru marfa ta.
Pentru descrierea de față însă cei mai interesanți sunt, de departe, „trecătorii” accidentali prin peisaj, cei care trec din întâmplare prin dreptul titlului Casting pentru ursitoare.
Ce le-aș spune lor?
Înainte de orice, aș parfuma strada și prăvălia cu lavandă și mosc. (Ca în carte.)
Aș pune apoi, în surdină, Annie Lennox și Deep Purple, Duke Ellington și Haendel. (Tot ca în.)
Aș sta jos pe o otomană (iar ca în…, nu vă plictisesc) și aș citi. Nu cu voce tare, ci în șoaptă, am încă emoții.
Iar înăuntru, înăuntru în prăvălie ar fi ca în interiorul unei rodii (tot ca în, știți deja).
Acolo suntem deja în carte, iar acolo e mai simplu.
Cel puțin așa mi-au spus ceilalți care au trecut pe-aici, le-aș zice.
Apoi ne-am așeza toți pe otomane, iar celor care vor vrea totuși să știe ceva înainte, aș începe să le povestesc, așa, cam fără legătură imediată, în loc de discuția despre vreme, despre prețul aurului sau despre balenele albastre. Ca o soră de Șeherezadă, ca o Duniazadă aspirantă, iată.
Că am fost profesor timp de peste 20 de ani
și că nu am întrebat niciodată „Ce am avut de pregătit pentru azi” sau „Ce a vrut să spună autorul”,
că am mâncat literatură pe pâine
și că am vorbit despre asta unor adolescenți aiuritor de inteligenți – care acum sunt răspândiți în lume și în țară, dar de care sunt mândră, deși e puțin spus doar mândră, pentru că, de fapt, sunt recunoscătoare -,
că mă fascinează morfologia și dialectologia într-atât încât am avut nebunia să mă arunc într-un doctorat care mi-a întins mintea, dar fără de care nu aș fi putut gândi ordonat etc., etc.
Le-aș mai spune, firește, că scriu de când mă știu,
dar că am făcut-o ca pușcăriașii, în cap,
pentru că nu am avut răgazul, tihna, timpul și liniștea de a scrie până acum vreo trei ani (deși am mai spus asta.)
Că șansa (sau hazardul sau universul, dar ce contează cine sau ce?) a venit odată cu pauza de profesorat.
Și atunci, tot ce adunase mintea mea s-a așezat frumos, lin, repede și miraculos în cuvinte, cuvinte care au compus o carte de ficțiune – care va atrage o alta, și-apoi încă una.
Le-aș mai spune că am pus în cartea asta sufletul din trupul meu nomad, care a călătorit mult și care se simte bine în multe locuri de pe lumea asta.
Nu voi uita, desigur, să menționez că „în somn sângele meu ca un val / se (re)trage din mine / înapoi în părinți” (iar ca în…? vor întreba, nu, Blaga, aș răspunde), dar și că și despre asta ar mai fi vorba.
Care personaj din carte sunteți? m-ar întreba trecătorii-prin-fața-prăvăliei, cum mulți înaintea lor au făcut-o deja.
Haia. Ba nu, Mira. Nu, dacă mă gândesc bine, sunt Lenca, le-aș spune. Unii cititori au văzut deja asta. Cum să spun că n-au dreptate? Indiferent ce zic eu, auctorele, ei au dreptate.
La plecare, aș adaugă că mi s-a spus că e o carte care-ți rămâne în cap.
Cred că a și zis așa Bianca Burța-Cernat în ziua lansării, e o carte care bântuie, cred că a zis.
Și că e despre cum e să ieși în lumea (largă) ca dintr-un cocon. Că ar fi și despre procesul maturizării, și despre camuflarea sacrului în profan, cred că a zis Adina Dinițoiu.
Se citește ușor?, poate vor întreba.
Eu așa aș crede, voi răspunde. Pentru că am eliminat descrierile, pentru că am evitat adjectivele, pentru că îmi place verbul, cum bine a văzut Ioana Bâldea Constantinescu, da, îmi place grozav verbul, am răspuns atunci.
Pentru că am vrut să aibă un ritm rapid, cititorul nu trebuie să se plictisească, mi-am zis. Îmi plac acele cărți în care ne mișcăm repede, ne provocăm, cititor și autor deopotrivă. Așa vreau să fie ce scriu.
Înainte de a ne lua rămas bun, le-aș mărturisi că unii cititori mi-au spus că au citit cartea de două ori sau de trei ori consecutiv. De ce?, să știți că am întrebat. Păi, o dată pentru ce se întâmplă, a doua oară, pentru personaje. A treia oară, pentru limbaj. Nu le-aș ascunde că asta mi-a încălzit sufletul. În șoaptă apoi le-aș spune că unii cititori m-au lăsat să aflu că au plâns. Lor le-am răspuns că și eu am plâns când am scris, dar că am și râs, oho, și-ncă de multe ori.
Că e o carte bântuită (cică trec pe sub rânduri, voit sau nu, multe fantome, moirele, Beckett, Sylvia Plath, Carroll, Sadoveanu, Eliade, Călinescu, Jung, Urashima Taro, Ispirescu, Marie Curie, Greta Garbo, Maria Montessori, Ana Aslan, Alphaeus Cole, Dumitru Chipăruș, Zoula de Boncza, Loie Fuller, Jean de Paleologu), asta o știu prea bine.
Rămasă singură apoi, în ușa deschisă a prăvăliei, m-aș întreba dacă cineva a fost nemulțumit și dacă cineva a ieșit cu mâinile goale. Nu cred că aș ști. M-ar buimăci povestea în sine. Și aș aștepta-o pe următoarea.
Text scris pentru citestema.ro. Cartea este disponibilă pe libris.ro, elefant.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro şi pe site-ul editurii.
scrie un comentariu