polirom.ro

Vă oferim un fragment din romanul „Omul din eprubetă de Nichita Danilov, recent apărut în colecția „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom.

„Dacă vă puteți imagina un Bulgakov trecut prin universul lui Swift, în timp ce ghizii sînt, pe rînd sau concomitent, Urmuz sau Daniil Harms, ambii în mare vervă, dar și Sigmund Freud, atunci nu veți ezita să vă lăsați purtați de povestea fascinantă pe care ne-o propune Nichita Danilov, unul dintre povestașii adevărați ai literaturii noastre de azi, coborîndu-ne în abisul inconștientului uman din eprubeta sa, populată cu tot felul de entități și arhetipuri. Un embrion aterizat de pe nebuloasa Andromeda pe Pămînt, ajuns în laboratorul unui profesor nebun, dar care mișcă universurile pe degete, este martorul uimit al unei vieți cotidiene terifiante, greu de înțeles, aflată nu întîmplător în rezonanță cu lumea românească posttotalitară. Mai mult, de pe nebuloasa natală, embrionul aduce pe Pămînt dublura ancestrală a cronovizorului lui Ernetti, aparatul alchimic care facilitează deținătorului să pătrundă în biografia altuia, ca un vierme într-un fruct, și să o roadă pe dinăuntru. Astfel descoperim că fiecare om trăiește în final viața din subconștientul celorlalți, înstrăinîndu-se complet de propria existență. Homunculul din eprubetă pare mesagerul unei noi omeniri; el are două seturi de dinți, unul pentru mestecat mîncarea, altul pentru mestecat cuvintele fără sens, în timp ce în jurul său colcăie o mulțime somnambulă de oameni-mîini și oameni-degete într-un spectacol halucinant, de un umor sublim, care îți întoarce sufletul pe dos la fiecare pagină. Și astfel, în această lume nouă forma corpului uman este ajustată în funcție de nevoile psihicului; psihicul comunică la rîndul său direct cu o divinitate care își manifestă teribila «prezență prin absență», trupul fiind un recipient pentru sufletul care se uzează fie că e sau nu e folosit.

Distopie luxuriantă, satirică, cu un imaginativ care debordează de soluții epice mereu surprinzătoare, Omul din eprubetă este un roman total care caută să imprime un sens absurdului vieții de zi cu zi.” (Adrian Alui Gheorghe)


Fragment

Desigur, pe parcursul evoluţiei embrionii şi fetuşii trec prin diverse transformări (în fond, ontogeneza repetă filogeneza). Iar eu eram un embrion sau un fetus special. Poate că ontogeneza mea era una pur spirituală, nu‑i aşa?! Aşa‑i, aşa‑i, mi‑am zis.

Domnişoara asistentă mă comparase cu o iguană din Galapagos. Desigur, cu o iguană de dimensiuni minuscule. Dar nu ştia că‑n mine zace şi un Buddha. Eu sunt iguană, dar şi Buddha. Uneori poziţia în care stau e pur meditativă. De aici şi divagaţiile.

În timp ce‑l contemplam pe micuţul Buddha, domnişoara Era, căreia îi trecuse, pare‑se, năduful, făcând paşi de balet pe dalele de gresie, se apropie de locul unde stătea profesorul şi bătu din palme.

— Hocus‑pocus preparatus. Uite, în locul unui mormoloc a apărut un Buddha! Ce minune, făcu ea cu o voce graţioasă.

— Nu‑i nici o minune, răspunse profesorul pe un ton destul de plictisit. Aveam nevoie aici şi de‑un Buddha sau poate de mai mulţi pentru a realiza acea iluminare interioară despre care ţi‑am vorbit cândva!

— Ce drăguţ, făcu asistenta Era. Iată un Buddha micuţ‑ micuţ, o adevărată păpuşică. Vreau să mă joc cu el!

— Ia nu te mai juca, făcu profesorul morocănos. Buddha nu‑i o jucărie, caută‑ţi o altă chestie cu care să te joci. Mai mică sau mai mare.

— Am căutat, dar n‑am găsit‑o. Jucăria cu care m‑am jucat mai adineauri era mică‑mititică. Am început să mă joc cu ea şi s‑a făcut mare‑mare, apoi, nu ştiu de ce, s‑a pleoştit aşa, deodată, şi acum stă undeva ascunsă în prohab, mofluză şi moale ca o cârpă, că ţi‑e şi scârbă să pui mâna pe ea.

— Mofluză ca o cârpă, mormăi profesorul, mângâindu‑şi barbişonul şi aruncându‑i asistentei, peste umăr, o privire ce se voia ironică. Nu vezi că am totuşi treabă? De ce cauţi cu tot dinadinsul să mă provoci?!

— Nici gând de aşa ceva, spuse cu o voce de mironosiţă domnişoara Era, lăsându‑şi privirea în jos, fapt care accentuă asemănarea ei cu domnişoara Pogany.

Câtă delicateţe, câtă puritate şi în acelaşi timp câtă perfidie ascunde această statuetă vie ce se plimbă fâţâindu‑şi funduleţul de ici‑colo prin laborator! Dacă o stârneşti, patima ei nu are măsură! Natura feminină e complexă. Meandrele în care te atrage ea sunt pe cât de ispititoare, pe atât de periculoase. Odată încăput în mrejele ei, nu mai ai nici o scăpare. Vei fi făcut ferfeniţă şi expulzat din interiorul pâlniei, prin mângâieri lascive, dintr‑un spaţiu intim într‑unul rece şi ostil.

Eram curios cum va reacţiona profesorul la provocarea ei. Deja mi se desfăşura în minte ghemul de braţe şi picioare rostogolindu‑se, urcându‑se pe pereţi şi pe tavan. Profesorul însă evită de data aceasta să cadă în capcana întinsă de cuvintele lascive, rostite cu dublu înţeles de domnişoara Era. Pesemne insistenţele ei începură să‑l plictisească. Sau poate, fiind absorbit de munca sa, pur şi simplu nu avea chef de hârjoneală. Contemplaţia cristalului de pe lamelă în care se afla micuţa statuetă a unui Buddha viu îl împingea, se pare, spre o stare de adâncă meditaţie. Astfel că profesorul, respingând dacă nu cu delicateţe, atunci cu oareşicare prudenţă avansurile domnişoarei Era, se lansă, contrazicându‑se, într‑o lungă disertaţie, vorbindu‑i despre fiinţă şi nefiinţă, despre somnul ignoranţei şi somnul raţiunii, despre trezire şi iluminare, despre sinele existent şi cel inexistent şi despre faptul că atât trupul, cât şi percepţiile, senzaţiile, mintea şi conştiinţa nu pot constitui o entitate veşnică şi nici măcar una trecătoare, aceasta deoarece întreg universul nu‑i decât o iluzie.

— Înţelegi, dragă Erişor, spuse el pe un ton neaşteptat de blând, totul nu‑i decât o iluzie, şi poate nici atât!

— Cum adică nici atât? spuse asistenta cu multă vioiciune‑n glas, ridicându‑se pe vârfuri şi sărutându‑l cu gingăşie pe obraz. Adică vreţi să spuneţi că eu reprezint pentru dumneavoastră o simplă iluzie sau poate nici atât?

— Suntem nişte iluzii unii pentru alţii. Asta‑i realitatea… N‑am zis‑o eu, dragă iezişor…

— Care realitate? făcu domnişoara Era.

— Păi, asta‑i problema: nu există nici o realitate. Trăim toţi într‑o închipuire. Nimeni nu există cu adevărat. Şi, cu cât ne adâncim în ea, cu atât iluzia e mai puternică… Asta spune învăţătura budistă…

— Puţin îmi pasă de învăţătură, strigă domnişoara Era. Eu vreau să trăiesc. Să simt că exist. Să percep senzaţiile. Să simt tot ceea ce pipăi. Profesorul o privi tăcut pe sub ochelari, clătinând din cap.

— Vreau să pipăi şi urlu…

— Te rog, spuse el. Nu e momentul. Fără aluzii indecente…

— Dar unde vezi dumneata aici aluzii indecente?!

— Atunci urlă. Urlă dacă poţi, făcu profesorul, aplecându‑se nervos asupra microscopului de pe biroul său.

Domnişoara Era nu se lăsă rugată de două ori. Se puse în patru labe şi începu să urle, înfigându‑şi cu putere unghiile în faianţa de pe pereţi. Încercam să‑mi astup urechile cu degetele de la mâini, dar ele nu ajungeau până acolo. Atunci am făcut un efort şi, stând în poziţie lotus, mi le‑am astupat cu lăbuţele de la picioare. Zadarnic însă, căci sunetele continuau să se audă vibrând în cutia mea craniană, odată cu lichidul amniotic în care fusesem cufundat. Domnişoara Era se dezlănţuise. Acum nu mai semăna cu domnişoara Pogany, ci parcă era desprinsă din Ţipătul lui Munch.

Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 520

Puteţi cumpăra cartea de la:


Nichita Danilov (n. 1952, județul Suceava) este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al PEN Club European și colaborator permanent al cotidianului Ziarul de Iași. În 2004 a fost decorat cu Ordinul „Cavaler al Artelor” Clasa A, acordat de Președinția României. Este prezent în antologii de poezie din țară (peste 20 de titluri) și în reviste și publicații din străinătate. Dintre numeroasele volume publicate, amintim: Fîntîni carteziene (1980, Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Urechea de cîrpă (1992); Mirele orb (1995, Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor – finanțat de Fundația Soros, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Nevasta lui Hans (1996); Suflete la second-hand (2000); Ferapont (2005); Capete de rînd (2006); Centura de castitate (2007, Marele Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu”, Premiul de excelență al Asociației Scriitorilor din Iași, Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Imagini de pe strada Kanta (2011, Premiul revistei Observator cultural); Portrete fără ramă (2012, Premiul pentru cea mai bună carte a anului dat de ARIEL); Recviem pentru țara pierdută (2016, Premiul USR – Filiala Iași). De același autor, la Editura Polirom au apărut: Nouă variațiuni pentru orgă (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Tălpi. Șotronul (2004, Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din Iași); Mașa și Extraterestrul (2005); Locomotiva Noimann (2008, Marele premiu al revistei Poesis, Premiul pentru Proză al revistei Argeș, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași); Ambasadorul invizibil (2010, 2018).

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here