Un adevărat regal Saul Bellow la Editura Litera: urmează să fie publicate trei romane ale scriitorului american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Primul dintre ele, "Omul suspendat", va fi lansat la Bookfest sâmbătă, 2 iunie, de la ora 14.00. Invitați: Bogdan Lefter (sociolog, profesor universitar), Bedros Horasangian (scriitor, critic literar), Justina Bandol (traducător, moderator). Actrița Maia Morgenstern va citi un fragment din roman.

Editura: Litera

Traducere din limba engleză: 

Nadina Vişan

Premiul Nobel pentru Literatură

Aşteptând să fie recrutat în armată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Joseph şi-a dat demisia şi s-a pregătit cu grijă pentru plecarea pe front. Când o serie de încurcături birocratice întârzie încorporarea sa, el se găseşte în situaţia de a nu avea nimic mai bun de făcut decât să-şi piardă vremea cu lucruri mărunte.

Omul suspendat reprezintă jurnalul său, o extraordinară relatare a rătăcirilor sale neliniştite pe străzile oraşului Chicago, a gândurilor sale despre trecut, a reacţiei sale psihologice faţă de inactivitatea sa, în vreme ce războiul se dezlănţuie în întreaga lume, şi a observaţiilor sale asupra libertăţii de a alege.

Din creaţia lui Saul Bellow, la Editura Litera vor mai apărea romanele Aventurile lui Augie March şi Darul lui Humboldt.

„Una dintre cele mai oneste mărturii despre psihologia unei întregi generaţii care a crescut în vremea Marii Crize şi a războiului.”
Edmund Wilson
The New Yorker
„În ceea ce priveşte stilul, fondul filosofic, natura ipotetică a eroului, Omul suspendat ocupă un loc unic în literatura noastră contemporană, semănând mai mult cu un roman de Albert Camus decât cu unul al vreunui romancier american de astăzi.”
Paul Levine
„Saul Bellow este cel mai important scriitor de limbă engleză din a doua jumătate a secolului XX. Opera lui este perenă şi, în acelaşi timp, nemilos de contemporană.”
Sunday Times

– FRAGMENT –

15 decembrie 1942

A existat o vreme când oamenii practicau frecvent introspecția și nu li se părea câtuși de puțin rușinos să‑și consemneze frământările lăuntrice. În zilele noastre însă, ținerea unui jurnal e considerată un răsfăț, o slăbiciune, un lucru de prost gust. Asta pentru că trăim într‑o epocă în care se proslăvește duritatea. În zilele noastre, codul moral al atletului, al băiatului oțelit – o moștenire americană care vine, cred, de la gentlemanul englez –, acea combinație ciudată de strădanie, ascetism și rigoare ale cărei origini merg până la Alexandru cel Mare, este mai puternic ca oricând. Ai cumva sentimente? Există moduri corecte și moduri incorecte de a ți le arăta. Ai o viață interioară? Nu privește pe nimeni în afară de tine. Ai cumva emoții? Înăbușă‑le în fașă. Toată lumea respectă codul acesta, într‑o mai mare sau mai mică măsură. Și, ce‑i drept, el permite un soi limitat de sinceritate, o franchețe cu buzele pecetluite. Dar asupra sincerității pure are un efect inhibitiv. Majoritatea problemelor grave sunt o carte închisă pentru persoanele cu inima împietrită. Acestea nu practică introspecția, prin urmare sunt prost echipate pentru a‑i înfrunta pe acei dușmani pe care nu pot să‑i împuște asemenea vânatului ori să‑i învingă într‑o întrecere.

„Dacă ai cumva necazuri, descurcă‑te cu ele pe mu­tește“, așa sună una dintre poruncile codului lor. S‑o ia naiba! Eu unul am de gând să vorbesc despre necazurile mele, și, dacă aș avea tot atâta amar de guri câte brațe are Shiva și le‑aș folosi tot timpul, tot nu mi‑ar fi de ajuns. În halul de demoralizare în care mă aflu, este de‑a dreptul necesar să țin un jurnal – adică să vorbesc cu mine însumi – fără să mă simt vinovat că m‑aș răsfăța. Durii sunt recompensați pentru tăcerea lor; ei pilotează avioane sau se luptă cu taurii sau prind rechini, în timp ce eu ies rareori din cămăruța mea.

Într‑un oraș unde ai trăit toată viața, slabe sunt șan­sele să te simți singur; și totuși, în adevăratul sens al cuvântului, eu așa mă simt. Sunt singur zece ore pe zi într‑o cămăruță. La cum sunt în general cămăruțele astea nu‑i chiar așa de rău, deși te lovești de obișnuitele neplăceri ale locatarului: miros de prăjeală, gândaci și vecini ciudați. Dar, de‑a lungul anilor, m‑am învățat cu toate aceste neajunsuri.

Cărți am destule. Nevastă‑mea îmi tot aduce altele, în speranța c‑o să le citesc. Ce bine‑ar fi să pot. Pe vremuri, când aveam și noi apartamentul nostru, citeam întruna. Mereu cumpăram cărți noi, uneori chiar mai multe decât puteam eu citi. Dar, atâta vreme cât mă înconjurau, aveam impresia că‑mi garantau accesul la o viață extinsă în alte sfere, mult mai prețioasă și mai necesară decât viața pe care eram silit s‑o duc zilnic. Dacă mi‑era cu neputință să duc în fiecare clipă o viață superioară, puteam măcar să‑i păstrez simbolurile la îndemână. Când mi‑era mai greu, mă uitam la ele și le atingeam. Acum însă, acum că am la dispoziție atâta timp liber și aș putea să‑mi continui studiile pe care le‑am început pe vremuri, mă găsesc în imposibilitatea de a citi. Cărțile nu mă mai prind. După două‑trei pagini, ba uneori după un simplu paragraf, nu mai sunt în stare să merg mai departe.

Au trecut aproape șapte luni de când am demi­sionat din postul pe care‑l aveam la Agenția de Voiaj Interamericană ca să răspund la apelul de înrolare făcut de Armată. Acum sunt în așteptare. Pare un lucru trivial, un fel de comedie birocratică îngropată în hârtii. În prima fază am tratat situația de aceeași manieră.
A început ca o vacanță, un răgaz binemeritat, în luna mai, când am fost trimis acasă pentru că actele mele nu erau în regulă. Trăiesc în America de optsprezece ani, dar sunt canadian, supus britanic, și, cu toate că provin dintr‑o țară prietenă, nu pot fi recrutat fără o investigație amănunțită. După o așteptare de cinci săptămâni l‑am rugat pe domnul Mallender de la Agenția de Voiaj să mă reangajeze temporar, însă afacerile mergeau așa de prost, mi‑a spus el, că nu putea să mă ajute. La sfârșitul lunii septembrie am fost informat în scris că investigația se încheiase și primisem aprobarea. Prin urmare, conform regulamentului, mi se indica să mă prezint pentru un al doilea test de sânge. O lună mai târziu am fost notificat că eram în categoria 1A și trebuia să fiu gata. Și m‑am pus iar pe așteptat. În noiembrie m‑am apucat să fac săpături și am descoperit că, printr‑o nouă clauză vizându‑i pe bărbații căsătoriți, recrutarea mea fusese din nou amânată. Am făcut cerere să fiu reclasificat, explicând că nu mai puteam lucra. După trei săptămâni de explicații, am fost transferat în 3A. Dar, înainte să mă pot prezenta acolo (nu trecuse o săptămână, drept să zic), m‑au convocat pentru un nou test de sânge (care nu e valabil mai mult de șaizeci de zile). Și am trecut iar în 1A. Uite‑așa o duc de atunci, și probabil va mai dura încă două, trei, patru luni.

Între timp, Iva, nevastă‑mea, mă întreține. Spune că nu‑i este deloc greu și că vrea să mă vadă bucurându‑mă de acest timp liber, citind și făcând tot felul de lucruri plăcute pe care nu voi putea să le fac în armată. Acum un an am început câteva eseuri foarte ambițioase, cu precădere biografice, despre filosofii Iluminismului. Eram în mijlocul unuia despre Diderot când m‑am oprit. Dar, în momentul în care a început această stare de incertitudine, se subînțelegea că le voi continua. Iva n‑a vrut să‑mi caut altă slujbă. Fiind în categoria 1A, oricum nu puteam să fac rost de una bună.

Iva este o fată tăcută. Are un stil aparte, care descurajează vorbăria. Nu ne mai facem confidențe; de fapt, sunt multe lucruri pe care nici nu i le‑aș putea spune. Avem prieteni, dar nu ne mai întâlnim cu ei. Câțiva locuiesc într‑o zonă mai îndepărtată a orașului. Alții sunt la Washington, iar alții, în armată; unul este în străinătate. Cu prietenii mei din Chicago m‑am răcit, încet‑încet. Nu mă prea trage ața să mă văd cu ei. Am putea să reînnodăm legăturile, dar, la cum văd eu lucrurile, s‑a dus liantul care ne ținea amici, și până acum n‑am avut nici o tragere de inimă să‑l înlocuiesc. Așa că sunt foarte singur. Stau și tândălesc în camera mea, anticipând micile crize din ziua respectivă, ciocănitul servitoarei, apariția poștașului, programele de la radio și amărăciunea certă provocată de anumite gânduri.

M‑am gândit să mă întorc la muncă, dar nu sunt pregătit să recunosc că nu știu cum să mă bucur de libertatea mea și că de fapt vreau o slujbă de lacheu pentru că n‑am resurse – sau, mai bine zis, n‑am caracter. Am încercat să mă înrolez la Marină ultima dată când m‑au trecut în categoria inferioară, însă, din câte
se pare, pentru că sunt străin, nu pot decât să aștept să fiu recrutat. N‑am altceva de făcut decât să aștept, în această stare de incertitudine, și în timpul ăsta să mă deprim din ce în ce mai tare. Mi‑e cât se poate de clar că mă deteriorez, că sunt din ce în ce mai plin de amărăciune și resentimente, care mă rod pe dinăuntru ca o otravă și‑mi dizolvă generozitatea și bunăvoința. Însă această întârziere de șapte luni este doar una dintre sursele chinului prin care trec. Nu pot să mă gândesc la ea decât ca la fundalul stării mele de incertitudine. Înainte de a putea estima răul care mi‑a fost făcut, ar trebui să fiu mai întâi adus cu picioarele pe pământ.

16 decembrie

Cu cât ceilalți sunt mai activi, cu atât mai încet mă mișc eu, și singurătatea mea crește proporțional cu vacarmul și frenezia lumii înconjurătoare. Lucrul acesta mi‑e din ce în ce mai clar. În dimineața asta, nevasta lui Tad din Washington scrie că Tad a decolat spre Africa de Nord. În viața mea nu m‑am simțit mai înmărmurit. Nu‑s în stare nici măcar să mă duc până la magazin să‑mi iau tutun, deși aș trage un fum. Așa că aștept. Asta pur și simplu pentru că Tad e pe punctul să aterizeze la Alger sau Oran sau se îndreaptă deja spre Casbah – am văzut împreună Pepé le Moko anul trecut. Mă bucur sincer pentru el și nu simt pic de invidie. Însă nu pot să scap de sentimentul că, în timp ce el zboară spre Africa și prietenul nostru Stillman călătorește spre Brazilia, eu stau proțăpit aici în scaun.

Saul Bellow, scriitor american, s‑a născut în 1915 în Lachine, Québec, Canada, într‑o familie de imigranți evrei din Rusia. A urmat cursurile Universității din Chicago, ale Universității Northwestern și pe cele ale Universității din Wisconsin, luându‑și licența în sociologie și antropologie.

Saul Bellow a debutat cu o nuvelă în paginile revistei Partisan Review, în 1941. I‑au urmat romanele Omul suspendat (Dangling Man, 1944) și The Victim (1947). În 1948 pleacă la Paris cu o bursă Guggenheim, unde începe să scrie Aventurile lui Augie March (The Adventures of Augie March, 1953), roman pentru care a primit National Book Award. I-au urmat Trăiește‑ți clipa (Seize the Day, 1956) și Henderson, regele ploii (Henderson the Rain King, 1959), apoi Herzog (1964) și Planeta domnului Sammler (Mr. Sammler`s Planet, 1970), ultimele două câștigătoare ale National Book Award. Romanul Darul lui Humboldt (Humboldt`s Gift, 1975) a primit Premiul Pulitzer, iar în 1976 lui Saul Bellow i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru înțelegerea umană și analiza subtilă a culturii contemporane care sunt îmbinate în opera sa”. Au urmat romanele Iarna decanului (The Dean`s December, 1982), More Die of Heartbreak (1987), A Theft (1989) și Ravelstein (2000), precum și mai multe volume de nuvele, eseuri și memorialistică.

Saul Bellow a predat la Universitatea Yale, Universitatea din Minnesota, Universitatea din New York, Universitatea Princeton, Universitatea din Chicago și la Universitatea din Boston. A fost membru al National Institute of Arts and Letters, printre distincțiile primite numărându-se titlul de Comandor al Legiunii de Onoare în 1984, National Medal of Arts în 1988 și National Book Foundation Medal pentru contribuția deosebită la dezvoltarea literelor americane în 1990. A murit în 2005 în Brookline, Massachusetts.

Sursa foto: goodreads.com