Am citit romanul Anei Barton, Ophanim, așa cum am citit cartea lui Mihail Șișkin, Părul Venerei, cu mirare și cu o căldură care mi-a îmbrăcat sufletul, ca o haină, ca o emoție, ca o țară inedită pe care tocmai o vizitez și-mi rămâne pe retină toată viața, ca cineva care plânge și-mi spune că va purta cu sine cadavrul acestui dor pentru totdeauna, mi-a amintit toate cuvintele de „hei, ne revedem curând, nu-i așa?”. M-a sensibilizat tot atât cât m-a sensibilizat și ecranizarea după romanul Deliei Owens, Acolo unde cântă racii.
Drama unui om aproximativ iubit, aproximativ urât – Ophanim, ceața care se instalează în interiorul acestui carusel devine axul acestei scriituri de mare risc, dar cu care nu poți să pierzi niciodată. Mamana, Zamfira/Mamifera, Aspasia, Manda, Elena, Francisc și altele – sunt personaje care trec prin filtrul lui Ophanim.
O femeie își revendică toate drepturile asupra copilului său, inclusiv pe acela de a-l numi după bunul său plac, așa cum va stabili de una singură, „unilateral”, uitând tot ce a fost și dedicându-se viitorului alături de făptura cea nouă. Femeia puternică, gata să treacă prin orice fel de încercare, vine la pachet cu vitregia, cu problemele de sănătate – „ultima vară cu ovare”. Forța Zamfirei se trage dintr-o anumită cantitate de demnitate și dorință de a-și menține poziția de egalitate în societate, în sensul cel mai concret posibil. Și nu e egală, e net superioară celui care se dezice, celui căruia nu-i pasă, celui care se joacă cu soarta ei și a fiului ei, a bărbatului ei, ea îi ia toată puterea acestuia, i-o sfârtecă, prin simplul fapt de a se rupe de el. Înțelege cu inteligența ei nativă, încă de la început, că nu acela este destinul ei.
Patriarhatul se dizolvă odată cu ruperea cercului de către acest câmp plin de femei care fac să cadă zarurile direct proporțional cu munca femeilor. Francisc, iubitul ales de Zamfira, este unul dintre cei mai răbdători și probabil că răbdarea vine dintr-o formă de înțelegere și compasiune, deși Ophanim interpretează ca fiind o poziție, mai degrabă, pentru că nu are încontro. Privește venirea lui ca pe o formă de constrângere a masculinității acestuia în fața unei femei ca Zamfira, care mereu știe ce are de făcut, își aranjează viața după bunul plac, e dârză, bine ancorată în mediul ei terestru, nu lasă nimic la voia întâmplării.
Stilul calofil te face să vrei să nu-ți mai iei privirea de pe filele cărții, ajungi să te întrebi cum de nu te-ai apucat de lecturat cartea ceva mai devreme, dacă subiectul ei rezonează cu tine, cu atât mai bine, frumusețea expresiilor, afecțiunea din rânduri ocupă toată partea stângă a lectorului, asta face din Ophanim o carte de căpătâi, după Ophanim, Ana Barton, în mod normal, ar trebui să poată trăi numai din scris, la fel cum i s-a întâmplat lui Mihail Șișkin după ce a scris Părul Venerei.

Ana Barton, Ophanim, Editura Trei, anul publicării: 2022, nr. pagini: 336
Cartea poate fi cumpărată de la:
…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Hala Al-Asadi / Unsplash
scrie un comentariu