Totul e reflexie, oglindire la poetul Robert Şerban încă din volumul de debut, Fireşte că exagerez, reedidat recent de Casa de Pariuri Literare.
Refuzul ierarhizării din primele autoportrete vine din saturaţie, o stare a celeilalte „reflexii” la text, a lectorilor. Când cunoscătorii, criticii profesionişti, sa zicem, citesc mesajul de adâncime ca „incoerent”, cum sună fenta literară din Autoportret incoerent, au opacitate, „ochii roşii”, de… orbi. Atunci autorul se retrage în perspectiva proprie, una care se poate traduce, la suprafaţă, ca un simplu privit pe fereastră. Aceasta e tehnica lui Robert Şerban, fixată din primul volum, dublul statut al poetului. Unul atras de gestul, faptul, evenimentul cel mai neîncărcat poetic, aproape cotidian, ca dedesubt să ţâşnească arteziana, sensul ascuns, paradoxul, ghicitoarea, revelaţia.
Mottoul anunţă chiar tehnica sa lirică, inspiraţia vine din cel mai pământesc traseu existenţial („merge pe jos”), dar rămâne suprafirească (îngerul meu/ atât de sfios/ nu zboară/ ci merge pe jos”), poemul liminar Eu dezvăluind nevoia citirii reflexive:
„nu am văzut niciodată
o femeie după ce a născut
dar am visat
un cal mirat
în faţa pământului
pe care l-a călcat sau l-a păscut”.
Atenţie, însă, cel privit, reflectat, e tot „eul”, de unde trebuie remarcat dedesubtul semantic vizat de Robert Şerban încă din primul său volum. Încă din autoportrete e vorba de Robert, „învederatul”, cum indică viitoarea antologie de la Cartier. Autorul se descoperă acoperindu-se cu reflexii, oglindiri/reflectări incomode.
Locul, nu simplul spaţiu, e fiinţat de însuşi textul poetic, un lucid „interior rupestru”, metaforic, fireşte, în care pericolul este cel al posibilei goliri de sens din cauza invaziei ideatice:
„ideile se înmulţesc băutura nu
faptele curg putem continua
risipa ne scoate din când în când în exterior
celule obsesii sticle
cu gura mică şi rotundă
precum a târfelor de preţ
sprijină melancolia şi adevărurile
tuturor muşteriilor indiferent de conţinut”.
Planul al doilea, sensul bifurcat, e textul poetic unde se face trans/mutarea către învăluirea semantică, una de descifrat, prin urmare:
„în planul al doilea
stau donatorii
fumând din ţigările primite în schimb
cu apa sâmbetei pietrele morii
macină aerul prin care mă plimb
aşa cum par la prima vedere
obosit nostalgic fără folos
hoţ prădat de propria avere
printr-un plan în spaţiu sinuos”
În aceste „geografii” spirituale anunţate (viitoarele volume de versuri, de fapt), mitteleuropene, se instalează personaje stranii (culegător de cioburi, de pildă) sau spaţii revelatorii (Ultramarină), toate prinse alert într-un periplu al sensului subtil:
„zgomotul picăturilor
stârneşte scoica din căuşul”.
Cu imagini tari Robert Şerban atrage atenţia asupra poeticii sale, care se va păstra intactă până astăzi, că e firesc substratul semantic în lirică:
„rădăcinile trebuie să aibă
dreptul la vânt”.
În asemenea loc textual, unde multiplul de sensuri nu are cum să nu fie rege, unul care te poate ucide, se instalează jocul de-a esenţă-suprafaţă, care trebuie luat în serios, mai ales că văzul poate ajunge într-o posibilă înceţoşare, o îngreunare a privirii/perspectivei, mai ales cea exterioară, obosită:
„într-un autoportret
bunul meu simţ exacerbat
prin labirintul cu oglinzi
bunul meu
sunt tânăr esenţele nu mă interesează
buricul e undeva la mijloc
ca un ochi cârpit de somn
care echilibrează întâmplările
totul se vede
la sfârşit când
vorbesc faptele şi cei odihniţi”.
Textexistenţa are, în optica-viziune, limite. Arsenalul de figuraţie cotidiană ascunde subtil iluzia, textul ca instrument optic. Nu întâmplător bătrânul ce vindea sorcove este privit prin ochiul de sticlă, iar pupila uşor mărită e buclucaşă de sens, vecinul costică ajunge un exemplu de colecţionar al privirilor opace, neesenţiale, împrăştiate, risipite. Perspectiva pare anamorfotică, strâmbătoare:
„pentru el răsfoitul hârtiilor
nu simbolizează nimic
dintr-o limbă în alta
sărăcia se şlefuieşte singură
simt asta pe pielea mea
ascunzătoare involuntară cu spaţii pentru vizitare
o blondă
ca un ceas de aur
bate timpul pe strada cu un colţ
din care vecinul C priveşte cerul
prin gura unei sticle fără fund
hârtii curate zboară prin oraş
noaptea s-a mărit ca o umflătură”.
Îşi face loc de acum semnalul tras de poet asupra drăcuşorului de amestec, chiar şi al sensului propriu peste cel figurat, ş. a. Malformaţia imagistică mai secondează o dată umflătura nopţii de dinainte. Robert Şerban scoate la vedere o altă perspectivă, optica iluzorie pe muchie de cuţit a celor două sensuri vizate, ceea ce poate duce la deja anunţata boală a plictisului, ştim care, a fost deja numit la începutul volumului, care ţine, simplu, de perspectivă, unghi „vizual”, de revelator deforma(n)t. Cităm, în ciuda tehnicii poetului de a menţine mecanismul cotidian la vedere, POEMUL MEU SE DESFIGUREAZĂ:
„lumea se strâmtează
cu fiecare naştere
câinii rămân tot mai des în două picioare
ce oglinzi credeţi voi
ce oglinzi sunt mai fine
decât pupilele dilatate de mirare sau ştreang
a venit moş gerilă gol
fără daruri
fără globuri
cu orbitele neîmpodobite
a venit moş gerilă
trupule
ţi-a adus cămaşă de forţă cu fir de borangic
pe creierul rozaliu
s-a aşezat un greier” (s. n.)
La modul explicit se anunţă puterea de reflecţie/reflectare, deformare şi formare iniţiatică, totodată, a catoptricii textuale, oglinda, pe acelaşi suport, realul, ca punct de sprijin/decor:
„umbra fluviului
ridicată în ancore
ascunde linia de plutire a zilei
iniţierea începe odată cu transcrierea corectă
a viselor
leşuri subţiri dau buzna
la gura sobei
gâtuind basmul cu mult înainte
ca fluviul
să macine-n sine
elementarul timp personal”.
Tehnica de catoptrică textuală are în vedere, fireşte, şi celălalt sens, adânc, al orbirii întru viziune, într-un dincolo care înseamnă trecerea Iordanului, purificarea:
„am pus ochiul
în palma cerşetorului orb
el a început să plângă
am pus şi celălalt ochi în palma lui
apoi am făcut semn că vreau să plec
iar el m-a luat de mână
şi m-a trecut dincolo”,
dar şi provocarea, indispensabilă actului liric:
„ce bine e să ştii o meserie
zise poetul
apoi
începu să arunce cu pietre în cer
dând de lucru zeilor”.
Folosind distanţarea (mă îndepărtez) sau apropierea pentru a instala o dublă perspectivă lirică, Robert Şerban debutează puternic, dar ascuns în cotidianul umil, cu un anume loc al poemei revelatorii, meşteşugite conform tradiţiei, adică sacre:
„ca un creion învârtit
într-o ascuţitoare
până când vârful lui
tot mai subţiat
din iuţeală sau poate din lene
va fi retezat”.
Robert Şerban, Fireşte că exagerez, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2022, nr. pagini: 52
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Frida Aguilar Estrada / Unsplash
scrie un comentariu