Cu Regăsirea, Nicoleta Beraru se află la cel de-al doilea roman, după Luluța și Petrișor sau povestea cuiburilor părăsite, publicat în 2019. Autoarea, stabilită în Belgia, este și coautor al mai multor volume colective, având, de asemenea, o bogată activitate în calitate de traducător, publicist și scriitor.
Romanul Regăsirea spune povestea caldă, dar și lucidă, a prieteniei dintre două femei, în tot ceea ce are ea deopotrivă frumos, înălțător, dar și imperfect, ciobit, marcat de resentimente ori frustrări. Într-un registru mai larg, oarecum filosofic, Regăsirea poate fi interpretat și ca o scurtă meditație asupra cursului destinului individual ale cărui meandre scapă oricăror demersuri de anticipare.
Liana și Veronica, două adolescente tipice dintr-un orășel din Moldova anilor ceaușiști, sunt prietene „la cataramă”, în ciuda diferențelor dintre ele: Liana este rezervată, distantă, studioasă, în timp ce Veronica întruchipează idealul fetei sprințare, „populare”, cu mare succes printre colegii ei, mai ales băieți. Prietenia lor, sudată în timpul anilor de școală și al vacanțelor cu parfum de busuioc și de flori de cireș, pecetluită cu candoarea primelor legăminte „de sânge”, are de înfruntat întâiul test major: rezistența în fața schimbărilor provocate de cele dintâi amoruri juvenile.
Iar printre multele aventuri ale Veronicăi, se ivește, la un moment dat, acea mare iubire care pare să destabilizeze nu doar relația de amiciție dintre cele două fete, ci chiar întregul destin al Veronicăi.
Două acorduri sufletești, perfecte cândva, ajung să fie puse între paranteze de opțiuni și circumstanțe de viață diferite: în timp ce Liana urmează, cuminte și conformist, drumul sigur al succesului în viață construit prin muncă, alegând să fie studentă și să-și vadă de studii, Veronica iubește un proscris, un om însurat cu nevastă și copil și, mai ales, un om diferit: un „țigan” dintr-o așezare rău famată (Cărămizi).
Iubirea Veronicăi, adâncă și mistuitoare, este pașaportul spre iadul dezlănțuit la adresa ei, în mica urbe în care trăiește, deopotrivă de români și de țigani, de cunoscuți și străini, de rude și de profesori, căci toți o judecă și o ostracizează. Ea reprezintă pentru toți „curva”, femeia de nimic, ce seduce bărbați însurați și are curajul să se amestece cu „țiganii”. Pentru tânăra al cărei amor nu are cum să se sfârșească bine, nu există înțelegere sau compasiune din partea nimănui. Până și familia o reneagă iar prietenii o abandonează. Liana însăși pune între ea și Veronica distanța unor opțiuni incompatibile.
Dar așa cum destinul le-a separat, aparent definitiv, în vremea adolescenței, tot el alege să le aducă împreună, după 28 de ani, în banalul spațiu al unei parcări de lângă Lyon. Întâlnirea lor improbabilă, pare modul tacit al hazardului de a repara o prietenie menită să reziste, latentă, toți acești ani, spre a înflori în toată splendoarea dată de maturitatea celor două femei. Sorții par că-și întorc privirile spre cele două foste adolescente, acum femei mature, spre a le oferi șansa unică a unei necesare reconcilieri. Dar sorții nu sunt atât de binevoitori pe cât păreau la prima vedere. Vestea cumplită ce cade ca un trăsnet asupra Lianei și Veronicăi le arată că timpul s-ar putea să nu mai aibă răbdare cu ele. Prietenia lor e, acum, mai prețioasă ca oricând. Acolada temporală de 28 de ani le-a dat răgazul să-și „deretice sfâșierile, rușinile, resentimentele” și să le pună în locul cel mai puțin important, pentru ca, la loc de cinste, să așeze comuniunea lor și bucata de viață trăită împreună.
Arcul de timp dintre cele două Liane și cele două Veronici, din adolescență și de la maturitate, le-a arătat o altă dimensiune a curajului și a tăriei interioare. Rătăcitoarea Veronică din adolescență este acum femeia puternică ce s-a repus pe traiectoria unei vieți împlinite. Liana, adolescenta perfecționistă și sigură de destinul ei, are prilejul, ca femeie matură, să experimenteze vortexul unor emoții cotropitoare: nesiguranța și trădarea emoțională. Nimeni nu este ce pare a fi la prima vedere. Viața este un traseu ce se parcurge fără google maps, iar „orice întuneric își are raza sa de lumină”.
Dincolo de emoționanta frumusețe a acestei povești despre prietenie, iertare și regăsire, romanul Nicoletei Beraru este și un sugestiv excurs al istoriei mai îndepărtate sau mai recente a României. Realitățile crude ale anilor ceaușiști – activiștii de partid, sticlele așezate cuminte la coada de la lapte, depășirea producției la hectar, apelativele milităroase ale profesorilor în dialogul cu elevii – se îngemănează cu tulburii ani postdecembriști, marcați de Revoluția din 1989, dar și de sfârșitul, nedemn de un popor civilizat, al cuplului dictatorial sau de proliferarea micilor ori marilor afaceri aflate la limita legalității sau mult sub ea. Avem în față, prin acest roman, o frescă precisă, desenată cu mână sigură, a unor realități ce ne-au caracterizat ca popor și la care, într-o formă sau alta, am luat parte.
Nicoleta Beraru, „Regăsirea”, Editura Siono, anul publicării: 2022, nr. pagini: 238
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu