În Cuvintele dinainte, o prefaţă rară, profund autodescriptivă, Andrei Crăciun a dezvăluit că nu a citit niciodată nimic mai bun decât Ecleziastul. Înţelegi de ce şi cum această scriere veche s-a înălţat atât de mult în topul preferinţelor sale când treci peste câteva dintre prozele ultrascurte ale acestui volum. Astfel, în #beldiman, descoperi o trimitere elocventă. Acolo, un bărbat de 45 de ani, părăsit de nevastă, după o viaţă plină de eşecuri, se aruncă de la fereastra garsonierei sale. „Pe noptiera de lângă patul său se găsi un bilet de adio pe care era scris, precipitat, acest text: Am dat totul lumii. Nu am primit nimic la schimb. Această partidă e pierdută. N-are rost. Ecleziastul a avut dreptate”.
Pălăria albastră şi alte povestiri este o carte despre acord şi dezacord, conformism şi nonconformism, detaliu şi ansamblu, cu omul permanent în cleştele unor fapte aparent nesemnificative, care însă, în definitiv, îl influenţează esenţial. Apoi, mai mult decât orice, pare o carte despre rost. Zbaterea personajelor sale este privită cu detaşare, fiindu-le urmărite cu predilecţie tuşele groase, accentele esenţiale ale destinelor. E ca şi cum ai avea în faţă un profesor de anatomie cu arătătorul în mână, indicându-ţi pe un mulaj părţile componente ale abdomenului. După ce ţi se dau datele şi, prin urmare, eşti informat cu privire la istoricul personajului respectiv, ţi se livrează, în numai câteva paragrafe, o cheie uneori ironică, alteori cinică, pe alocuri critică la adresa societăţii, câteodată chiar amuzantă, în orice caz o cheie în spatele căreia vezi clar lipsa de sens. Deşertăciunea. Ecleziastul.
Iar Andrei Crăciun nu-şi pune doar personajele în această pălărie albastră, din care le scoate rând pe rând, pentru exemplificare. Ca un magician nemaivăzut, sare chiar el în ea: „Scriu articole de ziar, nuvele şi un roman în care ucid toate personajele secundare şi care nu va fi publicat niciodată. Toate au aceeaşi valoare – îndoielnică. Toate sunt autentice”. Dezamăgit, dar şi ghiduş, cu ceva speranţă, pe care dacă n-ar avea-o, n-ar mai scrie, scoate capul din pălărie privind către lume, după care se retrage din nou acolo unde se simte mai bine. Se refugiază: „Ultimul port al speranţelor mele a fost ficţiunea. În ficţiune m-am retras când toate celelalte refugii fuseseră spulberate”. Iar de acolo, din refugiu, nu speră şi nu are teamă. Scrie şi scoate din când în când câte un personaj veridic, rupt din realitate, frate cu el, deznădăjduit şi oscilant ca şi el, sperând şi nu prea în descoperirea unui rost.
În proza care dă titlul volumului, o profesoară de franceză poartă zi de zi o pălărie albastră. Fără excepţie, în orice ocazie, până când pălăria devine în ochii celorlalţi un fel de prelungire naturală a capului profesoarei. Asta, până într-o zi de marţi, care va rămâne de neuitat pentru toţi cunoscuţii săi, când profesoara iese în lume cu o pălărie verde. Uluială, dar nimeni nu cere explicaţii, iar profesoara nu spune nimic. După care, situaţia redevine albastră, pălăria obişnuită reluându-şi locul „de onoare”, deasupra unui zâmbet ca „o tăietură la treizeci şi cinci de grade pe mijlocul feţei”. Nu se schimbă nimic, nici pentru personajul central, nici pentru lumea în care se mişcă. Ce rămâne, însă, este acea uluială, şocul de o clipă, de o zi, ca un pumn din spate, neaşteptat, brusc, pe care ţi-l trage unul în fugă şi nu mai apuci nici să zici au că agresorul a şi dispărut după colţ.
Există un călător cu pantofi verzi, dar şi mult albastru în această carte, iar multe personaje fie se sinucid, fie sunt ucise de narator în gesturi menite să evidenţieze inutilitatea vieţii. De asemenea, se întrevăd uşi pe care dacă intră cineva la momentul potrivit totul se schimbă, totul se vindecă sau totul se sfârşeşte. După un astfel de grupaj de proze ultrascurte, te simţi ca şi cum descui, intri, laşi cheia pe un suport din stânga ta, dai să te descalţi şi exact atunci trăieşti revelaţia că habar n-ai unde eşti şi de ce ai intrat acolo.
Andrei Crăciun, Pălăria albastră şi alte povestiri, Herg Benet Publishers, 2015
Carte disponibilă pe carturesti.ro şi pe site-ul editurii.
Cronică publicată şi în revista Timpul la 22.12.2015.
Foto reprezentativă: Girl In A Blue Hat, 1912, Sir William Orpen (detaliu)
scrie un comentariu