În ultimii ani, am citit predominant poezie contemporană — într-atât încât am sesizat și o oarecare lipsă de interes a mea pentru alt tip de poezie, dar și o absență a atenției și disponibilității.
A fost o surpriză pentru mine să citesc poezia din „sere calde” și să mă conectez atât de bine cu ea. Nu pentru că nu mă așteptam să fie o poezie bună, ci pur și simplu pentru că, știindu-mă atât de bine ancorată în poezia contemporană, m-am temut că nu sunt încă pregătită pentru o privire „atât de în spate”. Însă prima mea întâlnire cu Maurice Maeterlinck a fost într-adevăr una benefică și m-am bucurat tare de această traducere superbă a lui Constantin Abăluță.
Maurice Materlinck m-a cucerit cu imaginarul său puternic și poezia aceasta fantezistă, două lucruri pe care le regăsesc în argumentul juriului la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură în 1911. Este un autor belgian despre care nu știam absolut nimic și care mi-a redeschis apetitul pentru poezia ușor simbolistă.
Cumpărând o cafea virtuală, ajutaţi proiectul citestema.ro:
Cartea a fost lansată la Bookfest în compania Simonei Popescu care a vorbit foarte interesant despre serele lui Maeterlinck. Am surprins-o citind câteva pasaje dintre poemele mele preferate, dar m-a interesat acest incurs în ideea de „seră” nu doar pentru că dă titlul volumului și este un simbol masiv în sine, ci pentru că în primul poem din carte își imaginează „o seră în mijlocul pădurii” și „când vom avea ploaie, /Și vânt și zăpadă în seră!” — care m-au făcut, la rândul meu, să-mi imaginez o seră nu doar în mijlocul pădurii, ci în mijlocul iernii, această interpunere a serei care ar trebui să protejeze cu apariția factorilor de care protejează fix înăuntrul ei este un simbol care, atât ca formă, cât și ca semnificație, are tendința să tulbure.
Mă simt oarecum stingheră și în fața unui discurs despre poezia lui pentru că nu este domeniul în care mă mișc în mod normal (dar și pentru că există deja probabil o sumedenie de interpretări mult mai practice și pertinente). Cu toate acestea, nu am putut să las cartea doar să-mi treacă prin mână fără să încerc măcar să notez câteva impresii pe care mi le-a creat. Și tocmai pentru că totul a început cu acest prim poem, „Seră caldă”, prin care mi-a fost ușor să transpun această imagine personală a unei sere în mijlocul iernii.
Am început, așadar, cu un soi de fascinație pentru această imagine (poate că la natură este doar un truc simbolist, dar asta nu-l face mai puțin impresionant) și am continuat cu a fi prinsă în mrejele acestui imaginar puternic. Este misterios și cumva întunecat, își alege nu doar spații, ci și cuvinte care să te inducă într-o stare de înfricoșare parțială — undeva la marginea dintre realitate și fantezie, la limita dintre a fi în siguranță și a cădea în prăpastie. Ceea ce te face adesea să crezi că poate vorbește despre altceva, și nu despre lumea asta — poate că e pur și simplu o poezie pur fantezistă care nu se preocupă defel cu realitatea. Descoperi treptat, însă, că acestea sunt trucuri și că poezia lui vorbește prea mult despre realitate, despre senzații și persoane și, cel mai adesea, chiar despre sine —sunt amețitoare și amăgitoare trucurile lui, pe alocuri de-a dreptul înfricoșătoare, iar a te simți și atras și speriat în același timp e probabil unul din efectele așteptate pentru un astfel de poetică.
Poemele sunt suficient de intense și te invită la o interiorizare inevitabilă, de care nu știi să te păzești. Sapă printre născocirile parțial înfiorătoare pentru a ajunge la sine și la adâncurile sinuoase nu doar ale imaginației, ci ale propriilor gânduri și ramificații. Însă, de parcă nu ar fi fost suficient, în urma lor vine și piesa de teatru „interior” (care ajută cumva la vederea acestor poeme răscolitoare ca o vizitare invazivă a interiorului propriu, acolo unde lucrurile sunt în mod necesar neclare și cu atât mai necesar devine să dezvălui măcar o parte din realitatea acoperită de straturi-straturi de voaluri fanteziste). Piesa de teatru este scurtă și concentrată, vorbește despre decesul unei fete (care ar putea fi la fel de bine o sinucidere). Dar personajul este complet absent — punctul culminant fiind poate tocmai privirea unui bătrân și a unui străin pe fereastră, văzând familia fetei trăind/existând/mișcându-se în cotidianul acum apăsător al vieții. Este firesc și ceva din firescul acesta devine înfiorător atunci când îl asociezi nu doar cu neștiința celor din casă, ci și cu proiectarea viitorului nu foarte îndepărtat, când vor afla vestea. Sigur că toate acestea pot fi privite lesne ca simboluri: afară, libertatea, cunoașterea; înăuntru, încastrarea, neștiința. Privirea pe fereastră din afară este în sine un simbol care poate nici nu trebuie disecat. Această sesizare ne-ar putea îndepărta de esența piesei, dar nu cred, tocmai pentru că simbolurile sunt atent așezate și au rol și stilistic, și de cunoaștere. Cu adevărat teribilă este tocmai observarea cotidianului care curge în continuare indiferent de tragedie și absența voită a personajului care îmbogățește cumplitul situației. Mi s-a părut interesant să trec de la poezia lui fantezistă la această doză concentrată în care suntem învăluiți direct în ideea de interioritate pe care eu o sesizasem de fapt în ascunzișul acestor poeme cu imaginar puternic.
Am apreciat și admirat traducerea superbă a lui Constantin Abăluță și mi-am zis, așa cum mi s-a întâmplat și în cazul traducerii lui Vlad Drăgoi la Philip Schultz, că aici se vede o mână de poet. Ce mai e interesant la ediția aceasta este că avem un „cuvânt înainte” al traducătorului care este, pe alocuri, o confesiune poetică foarte intimă, la final fiind dublată de o Addenda cu câteva poeme de-ale sale. În orice caz, pot spune că mi-a plăcut mult Maeterlinck — ca poet și ca dramaturg și că pot asocia foarte bine cartea asta, care e debutul său, cu motivele pentru care a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Sunt foarte curioasă să mai citesc și alte piese de teatru de-ale sale și sunt mai multe poeme din cartea asta la care mi-ar plăcea să revin — va fi o (re)întâlnire palpitantă și înfiorătoare în același timp.
„O trebuie să fie undeva o flotă enormă
prin mlaștini
Și cred că lebedele au clocit corbi!
(Abia se zărește prin geamul jilav)
O fecioară stropește cu apă caldă ferigile
Un grup de fetițe pândesc ermitul în chilia lui
Surorile mele au ațipit în adâncul
unei grote veninoase!
Așteptați luna și iarna
Pe clopotele acestea răzlețite în sfârșit
pe gheață!” (pag. 23)
Maurice Maeterlinck, „sere calde. interior”, traducere: Constantin Abăluță, Editura Cartex, 2023, 112 pagini
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu