Zilele acestea, am avut, din nou, impulsul de a evada din realitatea angoasantă, într-un spațiu diferit. Cu surpriză, m-am simțit confiscată pe dată de o realitate (ce-i drept, virtuală!) încă și mai neliniștitoare. Am aterizat, așadar, în spațiul unei lecturi, „Zilele abandonului“, care mi-a captivat atenția încă de la început: Olga, o femeie matură, de 38 de ani, este anunțată de soțul ei (Mario), la finalul unui prânz liniștit în familie, că acesta s-a decis să o părăsească. Fără explicații, fără justificări, Mario își abandonează soția și pe cei doi copii, după o căsnicie, aparent, fără fisuri.
Cândva scriitoare aspirantă, Olga, renunțase treptat la visul unei cariere strălucitoare, mulțumită cu rolul de soție și mamă. Pusă în fața posibilității de a fi abandonată de soț, reacționează inițial cu calm, minimizând șansele unei despărțiri reale. Când, însă, realitatea îi demonstrează contrariul, începe să se declanșeze, progresiv, o spirală a dezintegrării: de la încercarea obsesivă de a găsi o explicație a ceea ce se întâmplă, până la senzații de furie extremă și pierdere a propriei persoane.
„Oricum, ce puteam face, pierdusem totul, inclusiv pe mine, complet, în mod iremediabil.”
Dar adevărata cădere în abis se relevă doar în momentul în care Olga, bântuită de fantasma unei alte femei părăsite, începe, chiar sub ochii copiilor ei, să se desprindă de realitate: degringolada perceptivă, obsesii insondabile, afecte sfâșietoare, toate acestea descriu peisajul mental al Olgăi, care alunecă, treptat, în infernul propriei minți.
În acest punct, tensiunea narativă atinge cote maxime: asistăm la procesul disoluției unui suflet, al unei vieți. Cu obiectivitatea unui reporter si precizia unui chirurg, Ferrante descrie toate simptomele dedublării psihicului Olgăi. Expresivitatea descrierilor ce însoțesc acest spectacol fascinează și terifiază în același timp.
„…mi se părea că acum dorința mea era să mă duc la fund, să mă abandonez, să plonjez surdă și mută în propriile mele vene, în intestinul meu, în vezica mea.”
Punctul de maximă inflexiune al poveștii îl reprezintă moartea lui Otto, câinele familiei, dăruit de Mario copiilor săi. Moartea lui Otto e simbolică: odată cu Otto moare și iubirea Olgăi pentru soțul ei.
Fără alte indicii despre final, am să spun doar că tornada de emoții stârnite de această pledoarie artistică a autoarei, m-a făcut să înțeleg „febra Ferrante”. Si am mai înțeles ceva: că cea mai importantă realitate e cea a psihicului nostru, pe care, uneori, doar sondând-o până la limită o putem descoperi.
Elena Ferrante, „Zilele abandonului”, Editura Pandora M, anul publicării: 2018, nr. pagini: 205, traducere: Cerasela Barbone
scrie un comentariu