Mihai Marian este poet, traducător și redactor al revistei Literadura. Organizează, alături de Lorena Purnichi, clubul de lectură buzoian Noise Poetry și totodată revista online cu același nume, unde promovează poezia contemporană.
Volumul „în timp ce tu” apare pentru prima dată la Editura Eurostampa din Timișoara, publicat în cadrul concursului național de volume „Poezia – oglindă a sufletului” (2019), la un an după debutul în poezie sub titlul ,,Negru Opac”. Reeditarea celui de-al doilea volum apare în cursul anului 2022, la editura Charmides.
Titlul, prin fontul său tip handwriting, reflectă tonul confesiv, acesta fiind dublat de imaginea de pe copertă: interiorul unei persoane, scindat în negru și alb, sub aparența mişcării – în volum se merge înainte, până la capătul suferinței, pe diferite planuri.
Poezia lui Mihai Marian este instrumentul de suprapunere al imaginilor paradoxale – orașul în timp ce natura, singurătatea în timp ce tandrețea, exteriorul în timp ce interiorul, suferința în timp ce speranța, organizarea în timp ce anxietatea – totul se întâmplă deodată, fiecare plan este în timpul celuilalt, trăind unul din altul.
Începutul poemelor este deseori o reasamblare a unei realități obiective, realitatea tuturor, conducând invariabil spre realitatea individuală, subiectivă. Focusul exterior nu deteriorează mesajul, ci îl așază în timpul acestuia, provenind din convingerea expusă încă de la începutul volumului – „excesul de atenție față de sine/ mă duce undeva între spaimă și greață.” (pagina 8)
Elementele citadine sunt expuse pentru a căuta în ele natura ca pe o dinamică a celui care merge până la capăt, dar și ca pe o speranță intercalată cu perspectiva morții.
„blocurile păroase ca niște tarantule” (pagina 32)
„tramvaiul. o omidă gri” (pagina 25)
„orașul (…)
o molie căutând instinctiv lumina.” (pagina 72)
„Încerc să găsesc motive să cred
că lumea aceasta, în care
totul arde
(…)
va fi salvată de înțelepciunea unei păsări
mici și sfărâmicioase
lovind în fereastră cu ciocul.” (pagina 15)
Numirea organelor, structurilor anatomice sau elementelor de biochimie satisface nevoia concretului acolo unde anxietatea a destructurat obiectivitatea – organizarea văzută ca anxiolitic și previzibilitatea lucrurilor numite ca o respirație abdominală, eficientizând perspectivele suferinței.
„neapărat trebuie să
ai un program, (…)
totul să rămână astfel sub control:
acizii grași,
purinele,
pirimidinele” (pagina 46)
„fac bagajele în seara de dinaintea plecării
gândind că așa,
cu toate lucrurile puse la punct,
va fi bine.” (pagina 10)
Singurătatea dihotomică apare în sfera intrapersonală (poemul poziția trendelenburg; „mă privesc în oglindă, nu-mi recunosc forma craniului” – pagina 24), dar și în cea interpersonală; este dorită pe alocuri, în altele apare o intenție de apropiere, supurând ca o rană – ,,am nevoie/ vreau un post/ la care să se vorbească/ nici nu contează despre ce,/ numai să se vorbească încontinuu.” (pagina 49) sau este abordată prin raționament medical (poemul Houston, we have a problem). Acest plan al singurătății primește segmente perpendiculare de lumină din planul paralel al tandreții.
„când aurele noastre se apropie,
la jumătatea arcului voltaic
realitatea se diluează ca un fum de țigară,
pisica vine să se scalde în strălucire.” (pagina 87)
Penultimul poem aduce elementul de ciclicitate întregului volum, astfel că perspectiva subiectivă asupra celui care suferă este sincronizată cu cea obiectivă din poemul-deschidere al volumului, oferind perspectiva unui singur poem cuprins între următoarele două fragmente:
„spun psihologii că omul modern
e mai dispus să vorbească despre suferință” (pagina 5)
„(…) dar îmi e imposibil să găsesc o durere
care să își dorească să fie spusă,
și știu că voi sfârși prin a tăcea
așa cum se tace după o bătălie lungă.” (pagina 99)
Mihai Marian, ,,în timp ce tu”, Editura Charmides, anul publicării: 2022, nr. pagini: 101
scrie un comentariu