4 scaune, 4 actori, 2 piese de teatru, un singur spectacol coupé: „Găsește diferențele / Gogu”. S-a jucat între 10 februarie și 21 aprilie la sediul Asociației Hearth, Casa Kerim, în București. Se va mai juca, probabil, și după pauza de vară.
Asociația Hearth, înființată în 2017, are ca scop principal susținerea și promovarea teatrului contemporan, dar și a altor forme de artă, într-un spațiu cultural alternativ unic în București: Casa Kerim. Această casă, situată pe strada Parfumului 19, a fost odată locuința scriitoarei și jurnalistei Silvia Kerim și a cineastului Mircea Veroiu. După trecerea în neființă a Silviei Kerim în 2016, casa a fost moștenită de prietena și editoarea acesteia, Carmen Iordăchescu, care a decis să transforme locul într-un spațiu cultural, păstrând totodată vie memoria scriitoarei.
Unul dintre programele emblematice ale Asociației Hearth este „Din Parfumerie”, care cuprinde mai multe secțiuni: DRAMATURGIE, SPECTACOL, MUZICĂ, COPILĂRIE, FILM, SCRISORI. Printre concerte, expoziții, cursuri de teatru și evenimente pentru copii, Asociația găzduiește și întreține, așadar, de șase ani, o comunitate vibrantă și dedicată, atât de artiști cât și de spectatori.
Mulțumită proiectului „Din Parfumerie – Dramaturgie”, Emilia Toma, scriitoare și sociologă, debutează în teatru cu două piese, puse în scenă într-un spectacol unic de către regizoarea Ruxandra Bobleagă. Emilia Toma este autoarea romanelor O numărătoare inversă (Tritonic, 2021), De la zero (Celestium, 2022) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (Celestium, 2020). De asemenea, este inclusă în antologii de povestiri precum Dragostea când te doare (Litera, 2022) și are o bogată activitate publicistică.
Să o redescopăr ca dramaturgă m-a surprins, pentru că nu mi-aș fi imaginat niciodată că poate scrie texte pentru teatru de o asemenea valoare literară. Mai ales ca debutantă! Am descoperit o atenție specială (aceeași din textele ei de până acum, doar că mult potențată) pentru limba vorbită, funcțională scenei, iar asta în ciuda a ceea ce am crezut prima oară când am citit cele două texte. Acolo unde, cu intuiție profesională, regizoarea Ruxandra Bobleagă a văzut oportunități, eu am simțit limite. De exemplu, în faptul că textul mi se părea prea explicit uneori. Alteori forțat, nereal.
Să citești teatru însă este diferit față de a asista la o reprezentație ca spectator. Prozatorii au un simț al realității, o anumită idee despre lume. Însă principiul shakespearian conform căruia „lumea întreagă e o scenă si toți oamenii sunt actori” funcționează doar dacă un regizor cu viziune reușește, alături de actori și colaboratori, să dea valoare de realitate unui text. Cu alte cuvinte, credibilitatea unei piese de teatru nu poate fi întotdeauna (a se citi aproape niciodată) percepută exclusiv din text, așa cum se întâmplă în cazul prozei sau al poeziei, ci are de-a face cu procese imaginative complexe, profunde, de continuă negociere textuală, coreografică și scenografică.
*
Iată de ce consider că nu putea exista o colaborare mai roditoare și constructivă ca cea dintre Emilia Toma și regizoarea Ruxandra Bobleagă. Acolo unde textul ar fi putut scârțâi, reprezentația i-a dat profunzime. Acolo unde textul deja strălucea, spectacolul l-a pus și mai mult în valoare. Pe acest continuum al complementarității, al colaborării, se situează reușita reprezentației. Actorii Mihai Trăsnea, Marcel Veselu, Catinca Hanțiu și Iulia Lupașcu nu au făcut decât să întregească tabloul.
În primul rând, plecând de la premisa că textul oferea indicații sporadice despre mișcarea scenică, am fost surprins de modul în care regizoarea a decis să deschidă spectacolul. Actorii intră în scenă pe muzică tensionată, în crescendo, apucă cele patru scaune la dispoziție, le deschid, se așază. Timp de 5-6 minute începe un soi de dans, o coreografie cu mișcări precise și ecou beckettian (Quad) dar care rezumă scenele viitoare reprezentând mut ceea ce curând va deveni explicit prin replici. Vioara accentuează senzația de alienare dramatică.
Încet-încet drama începe, sau mai bine spus această tragi-comedie în două acte. Relațiile dintre personaje se conturează încet, se descoperă prietenii și grade de rudenie. Spectatorul este mereu surprins de câte un nou detaliu, însă ceea ce uimește e claritatea unor replici grotești, rostite cu naturalețea cu care sunt rostite în societatea de astăzi.
Aici sociologa Emilia Toma scoate la iveală întreg arsenalul de analiză socială, rezumând în câteva scene scurte prejudecățile care (încă) stau la baza societății patriarhale, truisme reiterate (aproape strigate concomitent) de două personaje la finalul primei piese: „Mă mir c-a scăpat neviolată”, „Buci, țâțe, buze de zici că-s făcute numai pentru…”, „Tu ești responsabilă de faptele unuia prin felul în care te comporți și te îmbraci”. Celelalte două încearcă să combată aceste adevăruri universal acceptate prin replici obiective, etice, „Un refuz e un refuz, nu un eșec”, „Ne diferențiem de animale prin faptul că avem control”, „N-au dreptul să fluiere doar pentru că li se scoală”, etc. etc.
Aceste două ideologii sunt de fapt motorul primei piese, un colaj construit din conversații la început sexiste, în care ceea ce se percepe e doar stingherul personajelor lipsite de prejudecăți și convingerea oarbă a celor misogine. Contrastul devine evident gradual. Încet-încet personajele nesexiste încearcă să-și educe prietenii (și publicul). Monologul final al vărului (Mihai Trăsnea) este ca o eliberare a celui care, în scenele precedente, s-a abținut din greu dând răspunsuri vagi, monosilabice.
Nu am putut să nu remarc expresivitatea lui Marcel Veselu, contribuind în mare măsură la acutizarea crizei, a fracturii recuperate doar în aparență. O replică perfectă, ce conține și rezumă toată această tensiune ambiguizând aceste „diferențe” din titlu este, cred, cea pronunțată cu suficientă ambiguitate încât să fie înțeleasă exact invers de către frizerița conformistă (Catinca Hanțiu): „Ce vreau eu să spun e că sunt de partea ta”.
*
Trecerea dintre „Găsește diferențele” și cealaltă piesă, „Gogu”, a fost realizată magistral. Atât de lin încât, dacă scaunele nu ar fi așezate diferit, sugerând de data aceasta apropierea („Gogu” este o piesă convivială), spectatorul nu ar înțelege că se joacă altceva.
Minutele de trecere dintre piese surprind trăsăturile fundamentale ale celor două texte: disjuncția din primul și conjuncția celui de-al doilea. Actorii repetă aceleași replici de mai sus cu variații de ton și intensitate, inițial contrazicându-se, pentru ca mai apoi să-și dea dreptate, izbucnind într-un râs comun, isteric. Spectatorul percepe alienarea în ambele cazuri, simte că ceva nu funcționează – muzica accentuând încă o dată „diferențele” dintre tensiune și relaxare.
În „Gogu” atmosfera e jovială, simulând sportul național românesc par excellence: grătarul! Conversația banală, lipsită de conținut real, e detonată de o întrebare deranjantă: „Ce-are Gogu?”. A răspunde la această întrebare presupune însă un efort pe care niciunul dintre personaje nu e dispus/ă să și-l asume. Deși Gogu, un amărât, zace de câteva ore inert pe jos, singurul care se interesează de soarta lui e Costel (Marcel Veselu) care însă are nevoie de validarea celorlalți pentru a se decide să acționeze.
Delăsarea, sugerată de poziția pe scaune a actorilor, pare a fi o boală general(izat)ă, o toropeală ce inhibă orice acțiune. Interpretarea acestui efect de reluare poate fi semnificativ atât în plan scenic, cât și literar. Dar, mai ales, social. Definitoriu pentru epoca actuală.
Shakespearian-ul teatru al vieții, iată, nu are nevoie de episoade incredibile pentru a fi jucat. Tensiunea vieții de zi cu zi este suficientă.
scrie un comentariu