elefant.ro

„Douăzeci de ani m-am lăsat construit şi modelat de Profesorul Galeriu, părintele meu duhovnic”, spune părintele-scriitor Mihalache Tudorică în pragul împlinirii a şapte decenii de viaţă.

Ion Jianu: Părinte-scriitor Mihalache Tudorică, sunteţi în ajunul intrării în clubul septuagenarilor (interlocutorul nostru este născut pe data de 1 iunie 1950), motiv/subiect pentru această conversaţie.

Vă adresez o întrebare, care de obicei se formulează la finalul unui interviu: ce carte aveţi, dacă aveţi, în lucru? Una de evocări memorialistice? Aţi avut privilegiul unor întâlniri providenţiale, printre care şi cea cu marele duhovnic părintele Galeriu.

Mihalache Tudorică: Vă mulţumesc, în primul rând, că aţi bătut la uşa vârstei mele, când mă pregătesc să ajung la capătul anilor pe care Dumnezeu i-a dat omului. Şi de aceea, de aci încolo, de va mai fi, va fi din mila Lui.

Însă, chiar dacă întrebarea dumneavoastră este una de final, de multe ori, sfârşitul poate fi un nou început.

Din experienţa mea, dar şi a altora, totdeauna rămâne o carte nescrisă. De aproape doi ani, încerc să termin o carte de poeme cusute pe la margini cu brâie de lumine, gen Cântarea Cântărilor şi în fagurii cărora să torn iubirea unui om sacerdot, care nu a reuşit să-L iubească pe Dumnezeu, mai mult decât l-a iubit Dumnezeu pe el.

Tot cu  această ocazie, mărturisesc că nu mi-am propus niciodată să-mi scriu memoriile, socotind că multe din amintirile mele poartă o încărcătură atât de intimă, încât şi-ar fi pierdut tainicul şi frumuseţea, precum o fotografie scoasă din ramă, în cazul de faţă din rama sufletului.

Dincolo de aparenţe, cred că mie, la naştere, cele trei mi-au dat tristeţea şi lacrima ochiului. De aceea, nu am crezut niciodată, ba chiar m-au speriat de moarte, ochii care nu au plâns niciodată.

Îmi aduc aminte de părintele meu duhovnic, Profesorul Galeriu, căruia, atunci când mă spovedea şi când îmi vorbea despre cele sfinte, îi plângeau ochii, darul inimii sale.

Douăzeci de ani m-am lăsat construit şi modelat de această extraordinară personalitate a Bisericii şi gândului românesc.

Când îmi vorbea, pur şi simplu îi ardeau cuvintele în gură şi gândeam că s-a coborât din Cer numai pentru mine.

Greu încercat de avatarurile relelor vremii ateiste, a plătit teribil dreptul de a crede, de a se ruga şi de a mărturisi adevărul.

Când m-am preoţit eu, când am primit Sfânta Taină a hirotoniei, a venit special de la Bucureşti, pe o iarnă cu zăpadă multă, să vadă cum îmi şade cu epitrahilul pe piept.

Seara, când a ajuns la Craiova, a luat autobuzul spre Işalniţa şi de acolo a venit pe jos la Mihăiţa cale de patru kilometri. (Mihăița este satul din Dolj unde părintele Mihalache Tudorică a fost preot în anii 70, n.a.)

În jurul orei 20.00 am auzit strigând la poartă: frate Mihalache, frate Mihalache! Era părintele Galeriu, acoperit de un strat gros de zăpadă. Şi cum casa parohială era ocupată abuziv de dispensarul medical, eu nu aveam decât o cămăruţă de şase metri pătraţi. A trebuit să mă duc la nişte vecini să-i încălzesc o cameră pentru dormit. Abia l-am convins, pentru că sfinţia sa zicea că poate foarte bine să doarmă şi pe jos.

De fapt, prietene Ion Jianu, amintirile omului sunt tot aşa de lungi ca şi viaţa sa.

Dintr-o întâmplare fericită, l-am cunoscut, cu un an înainte de a muri, şi pe Tudor Arghezi, la Mărţişor, unde preot era părintele meu, profesor la Seminar, Ion Ionescu.

M-am bucurat de prietenia extraordinară a unor personalităţi, ca mitropoliţii Nestor Vornicescu şi Bartolomeu Anania, cea a lui Aurel- Dragoş Munteanu şi Adrian Cioroianu, Marin Sorescu şi Ovidiu Ghidirmic, marele teolog Dumitru Stăniloae, preot profesor Mircea Chialda.

I.J.: Eseist, preot remarcabil de inspiraţie religioasă, prozator cu un limbaj din alte vremuri (Creangă al Olteniei, cum vă percepe Moldova)…

Referindu-se la un poem de-al dumneavoastră, renumitul critic literar Ovidiu Ghidirmic v-a perceput “arghezian” şi a afirmat că de la Tudor Arghezi nu a mai citit o asemenea poezie. Prin ce v-aţi singularizat în limba română?

M.T.: O anume afinitate culturală a existat; Arghezi a fost călugăr în tinereţea lui. Nu se despărţea niciodată de Biblie, iar când era obosit, noaptea, începea să citească psalmii biblici.

Din acest punct de vedere, pot spune că, într-un anume fel, avem experienţe comune. Într-un anume fel, eu am căutat să dau o altă notă psalmilor mei.

Aş compara opera mea poetică, dramatismul acesteia, cu un ţipăt al omului şi preotului din mine faţă de desacralizarea lumii de astăzi, care s-a întors cu spatele către Dumnezeu şi cerul Lui făcând din piaştri şi altfel de bani noi dumnezei ai acesteia. M-a frapat frumuseţea omului lui Dumnezeu de ieri şi sluţirea celui de astăzi. Pierderea identităţii creştine de astăzi este mai gravă chiar decât moartea, deoarece deşertul lăuntric din omul de astăzi l-a desfigurat şi pe dinafară.

Sunt pur şi simplu descumpănit, turma şi-a alungat păstorii şi rătăceşte pe o câmpie stearpă şi, pierzându-şi aşa punctele cardinale, nu vrea să mai ştie nici când răsare soarele şi nici când apune. Nici Luna nu mai răsare pentru nimeni. 

Icoanele plâng pe pereţi, iar crucile dau şi ele să cadă peste mormintele uitate.

Atâtea bălării au crescut peste părinţii din cimitire încât, dacă ai trece noaptea pe acolo, i-ai auzi plângând prin adâncuri.

Creştinismul a fost al patrulea picior al mesei civilizaţiei europene, nefiind pomenit vreodată în Constituţia Europei Unite. Occidentul, îmi spunea un părinte bătrân şi cuminte, care a conferenţiat de multe ori pe acolo, ar trebui reîncreştinat.

De aici dramatismul poeziei mele.

Nici pomeni nu li se mai fac. Mi-i închipui ieşind din gropi şi intrând în sate cu străchinile goale: „Sunteţi acasă? Sunteți acasă? Daţi-ne mâncare, daţi-ne mâncare! Nu mai este nimeni acasă… Unde sunteţi, unde sunteţi?”. Şi se întorc înapoi cu străchinile goale….

Când scriu aici aceste gânduri, un plâns nesfârşit mi se aşterne pe gură.

I.J.: Ultima carte, publicată în 2018, „Să vă plâng un cântec sau să vă cânt un plâns”, este un volum greu – şi la propriu şi la figurat – şi cu o dedicaţie specială: „Soţiei şi coroanei mele regale, preoteasa Elisabeta”.

Ce ar trebui să ştie cititorul despre chinul, ca să spun aşa, al acestei cărţi fundamentale?

M.T.: Într-adevăr, este ultima mea carte apărută şi asta din două motive bine întemeiate.

Primul, să-l dedic preotesei mele la umbra căreia s-a scris toată opera mea. A fost ultimul dar închinat mamei copiilor mei, cu bucuria de a fi avut-o alături toată viaţa, pentru că ea m-a făcut foarte bogat cu ea însăşi şi, în acelaşi timp, a însemnat cea mai frumoasă poveste a vieţii mele.

Să ştie ea că, după ce nu a mai fost, i-am pus chipul între icoane, ca s-o văd mereu şi eu, şi copiii mei, şi să ne rugăm şi ei.

În al doilea rând, din dragostea faţă de cititorii mei, le datoram această carte, adunând la un loc cuvintele aşternute de mâna şi de inima mea. Este o carte greu de citit şi creează coşmaruri. Este un dialog dramatic al omului cu omul, dar mai ales al omului cu Dumnezeu din Cerul de sus, prima noastră acasă.

Este, de fapt, o antologie poetică. Mi-a fost atât de greu când am scris poezia, de parcă o scriam pe mine cu cuiul.

Poezia mea este poate şi o rană, care nu se va vindeca niciodată. Va rămâne mereu sângerândă şi vie. Durerea este viaţa ei şi singurătatea celui care a scris-o se adaugă cu asupra-măsură.

Cartea asta nu are nume, ci numai întreabă, dar poate că nici eu nu am nume, numai Dumnezeu le va lega pe toate sau le va dezlega pe toate. El le alege şi tot El le hotărăşte pe toate.

I.J.: Sunteţi de o vreme încoace un om retras, aveţi suficiente motive de supărare…

„Ai căzut, ridică-te, plângi, şterge-ţi lacrimile şi mergi mai departe”, cam aşa vă spunea părintele Galeriu la despărţire…

M.T.: Prietene, bătrâneţea nu vine niciodată singură, le adună pe toate din viaţă şi ţi le pune grămadă pe umeri. Toate grijile, muncile, căderile pe gânduri, greutăţile, le adună într-o boccea şi ţi le pune în faţă să le porţi şi nu să le numeri, nici să le întrebi cum le cheamă. Toate aşa de-a valma.

Nici nu m-am retras din lume, nici n-am fugit de ea, ci numai aşa, m-am dat puţin la o parte, mai pe la margini. Un fel de „călugărire” în rugăciune în viață şi în spirit. Numai eu şi gândul, numai eu cu trecutul, numai eu cu mine. De aceea, la bătrâneţe aproape că nu mai ştii ce să faci cu tine, dar nici ce să te mai faci cu tine însuţi.

Mergi mai departe, dar cât şi încotro?

La un moment dat, trebuie să începi să cobori scările. Eu am început să cobor scările şi fiecare treaptă în urma mea se prăbuşeşte, ca să nu mai pot urca înapoi niciodată.

Am văzut brazii uscându-se, iar primăvara am văzut cireşii înflorind.

Când începi să mori, te întorci din ce în ce mai mult în copilărie. Mângâi amintirea mamei şi a tatălui, a tuturor celor care ţi-au fost aproape.

Chiar dacă mă va uita lumea, ochii din icoanele la care m-am rugat nu mă vor uita niciodată.

Şi nici ochii preotesei mele nu-i va şterge nimeni din ochii mei.


Scriitorul Mihalache Tudorică s-a născut pe 1 iunie 1950, în localitatea Bâlta, judeţul Dolj. Cursurile şcolare primare le-a efectuat în satul natal. Între anii 1965 şi 1970 a urmat Seminarul Teologic Craiova-Mofleni. Ca student la Facultatea de Teologie Bucureşti, s-a bucurat de audierea unor spirite strălucite ale vremii: preot-profesor Dumitru Stăniloaie, preot-profesor Constantin Galeriu, preot-profesor Dumitru Fecioru, profesor academician Alexandru Elian, preot-profesor Liviu Stan, preot-profesor Ioan G. Coman, compozitorul şi dirijorul Nicolae Lungu. Aceştia toţi, şi mulţi alţii, l-au zidit intelectual şi teologic pe scriitorul de mai târziu, părintele Mihalache Tudorică. Lucrarea sa de licenţă a avut ca subiect „Sofia, ca virtute a creştinului ortodox”.

Îşi începe opera pastorală în satul Mihăiţa, Dolj, de unde, în urma unui conflict cu autorităţile comuniste, a fost transferat la Parohia Scaieşti.

După Revoluţia din decembrie 1989, Mitropolitul de atunci, marele cărturar Nestor Vornicescu, îl numeşte spiritual al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Craiova, însă, urmare a unei conjuncturi nefericite, este îndreptat spre Seminarul Teologic, unde a predat Istoria literaturii universale şi Dreptul bisericesc. Din 1995, este preot la Biserica „Sf. Nicolae Ungureni”, Craiova.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

Apariţii editoriale

Poezii religioase românești, vol II (antologie de poezie religioasă românească, 2019); Să vă plâng un cântec sau să vă cânt un plâns (antologie de psalmi, 2018); Nastrafia (antologie de proză, 2016); Ultimii Psalmi (poezie, 2016); Pâcla (proză scurtă, 2009); Ochiul din ape (poezie, 2009); Adânc pe adânc (antologie de poezie a clericilor membri ai Uniunii Scriitorilor, 2006); Melancolia îngerului (antologie de poezie, 2005); Gavvata (antologie de proză, 2005); Mireasa desculţă (antologie de proză, 2003); Întoarcerea numelui (poezie, 2003); Blestemele (proză scurtă, 2002); Poeme blestemate (poezie, 2000); Bâlciul şi zarafii (pamflete, eseuri, 2000); Ultimul orb (poezie, 1998); Mireasa desculţă (proză scurtă, 1998); Moartea îngerului (poezie, 1997); Catedrala lacrimilor (poezie, 1996); Melancolia îngerului (poezie, 1995); Zboruri lirice (poezie, 1986).

Premii şi distincţii

Titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Craiova, 2017; Diploma de Excelenţă a Revistei culturale „Noul literator”, 2015; Premiul „Marin Sorescu” al Ministerului Culturii, 2014; Titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Filiaşi, 2014; Diploma de Excelenţă la Festivalul de Poezie „Vaduri”, Piatra Neamţ, 2012; Premiul „Nestor Vornicescu” al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova, 2012; Premiul OMNIA al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova, 2010; Ordinul Bisericesc „Sfântul Nicodim” clasa I pentru Cultură, 2005; Diploma de Excelenţă a Bibliotecii „Anton Pann” Filiaşi, 2003; Premiul Ministerului Culturii pentru „Ultimul orb”, 2002; Înaltul rang de Iconom Stavrofor, 1998; Premiul Ministerului Culturii pentru „Melancolia îngerului”, 1995; Premiul „Gh. Brăescu”, Calafat 1980.


Mihalache Tudorică – poetul contemporan de stirpe gândiristă

(text de prof. univ. dr. Mihaela Albu)

Căutării dintotdeauna a înţelesului Lumii, dar mai ales a devenirii ei şi a misterului mereu apropiat şi niciodată atins al Fiinţei Supreme care guvernează această Lume, încercărilor de decriptare a marilor întrebări despre om şi sensul vieţii lui pe pământ le-au fost închinate mii şi mii de răspunsuri. În eseuri filosofice, în romane, în poezie.

Despre o legătură „intimă” între religie şi artă scrisese la noi Nichifor Crainic în cartea primită cu mult interes datorită conţinutului ei şi abordării temei religioase de pe poziţii filosofice, Nostalgia paradisului. „Biserica umple în lume un gol spiritual; arta, un gol estetic”, mai spunea „providenţialul om” Nichifor Crainic.[1]

Mai mult, pe linia tradiției folclorice, N. Crainic își structurase poezia (și de aici putem face referire apoi la creația lui Blaga sau V. Voiculescu) pe două teme majore, cuprinse în două versuri din poemul său Iisus prin grâu:

„Şi-nomenea dumnezeirea/ Şi îndumnezeia pe om.”

Una este așadar „înomenirea” lui Dumnezeu, cealaltă – „îndumnezeirea” omului. „Înomenirea” lui Dumnezeu, umanizarea ortodoxiei este o tendinţă care îşi are rădăcinile în literatura scriitorilor gândirişti (Crainic, Voiculescu, Blaga, Pillat) hrănite de seva ortodoxismul nostru folcloric.

Poezia argheziană continuă tradiția, dar pe alt plan. Poetul-om scrie Psalmi, dar în scrierile sale se semețește, încearcă cu „arcul” (versul, poezia) „să-l răstoarne”, să-i fie cel puțin egal Creatorului. („Cercasem eu, cu arcul meu, Să te răstorn pe tine, Dumnezeu/ Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/ Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria.”)

De la semeția bazată pe conștiința valorii creației lirice, de la cea a conștiinței Poetului de a se simți Creatorul unui alt univers, așa cum o percepem în poezia argheziană, nu credeam că se mai poate merge mai departe.

Și iată că un alt poet, slujitor al Bisericii, cunoscător al Psalmilor biblici, dar și al poeziei religioase (nu mistice!) – de la poezia „Gândirii” și până la Arghezi – îndrăznește să continuie și să egaleze, dacă nu chiar să-i depășească – în manieră modernă – pe înaintași.

E vorba de preotul-scriitor (sau de Poetul-preot, slujitor pe altarul credinței în Dumnezeu, dar și pe cel al credinței în Cuvânt) Mihalache Tudorică, ale cărui volume de poezii sunt în majoritate volume de psalmi (Melancolia îngerului, Moartea îngerului, Poeme blestemate, Ultimul orb, Întoarcerea numelui, Ochiul din ape, Ultimii Psalmi).

Cunoscându-l și analizându-l cu competența cunoscută, bazată pe o cultură amplă, criticul Ovidiu Ghidirmic (într-o prefață) scotea în evidență în versurile poetului deopotrivă motivele principale (cel al îngerului, mai cu deosebire), precum și limbajul „aspru, dur, bolovănos”, asigurând că „tradiția argheziană este bine asimilată”.

Noi am merge mai departe și am aprecia o depășire a acestei tradiții, o „îndrăzneală” chiar mai mare în „lupta” poetului între „credință” și „tăgadă”, în înomenirea[2] lui Dummnezeu: „Am fost la Dumnezeu acasă / și i-am bătut cu pumnul în masă”.

În „dialogul omului cu omul” și al „omului cu Dumnezeu din Cerul de Sus, prima noastră casă” (așa cum dramatic și frumos o spune poetul în conversația sa cu publicistul Ion Jianu din interviul de mai sus, comentându-și antologia publicată recent) „lupta” se împletește cu durere. Căci, mai spune poetul, tot în stilu-i aspru (și extrem de sugestiv): „Mi-a fost atât de greu când am scris poezia, de parcă o scriam pe mine cu cuiul”.

„Poezia mea este și o rană”, mai spune autorul. Este rana sufletului îndurerat de pierderea ființei dragi, dar și a sufletului pe drumul – niciodată închis – al întrebărilor.

„Noroc de rană și de lumină/ Așa am scris prima carte”, afirmase un alt preot-poet, Theodor Damian.

O „rană” din care s-a zămislit Poezia, așa am putea defini creația preotului Mihalache Tudorică.

Și am mai putea-o asemui – în poezia contemporană – cu cea a unui alt mare făuritor de limbă pe drumul căutării misterului divin și al omului în raport cu Divinitatea, tot preot și tot poet, tot poet și preot, Dumitru Ichim.

                                                                                         


[1] Aşa îl va numi mai târziu, analizându-i cărţile (Puncte cardinale în haos, Nostalgia paradisului şi Ţara de peste veac), Petru Ursache, acestea, spune prefaţatorul, „fiind înzestrate cu puteri mistice capabile să dinamizeze adâncurile sufleteşti şi să le solidarizeze în ideea ortodoxă şi naţională.” (v. Prefaţa la Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, p. 6).

[2] O temă majoră a poeziei religioase, „înomenirea” lui Dumnezeu, umanizarea ortodoxiei, îşi are rădăcinile în literatura scriitorilor gândirişti (Crainic, Voiculescu, Blaga, Pillat) hrănite de seva ortodoxismului nostru folcloric. „Personalitatea Mântuitorului, cu taina covârşitoare a Dumnezeului înomenit pe care o închide în ea, rămâne izvorul inepuizabil al inspiraţiei artistice şi culmea inaccesibilă, mai presus de orice imagine din câte au încercat să ne sensibilizeze”, o va exprima şi direct (în eseuri) Nichifor Crainic, nu numai sub metafora poeziei. (v. Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, p. 104)

Susţine citestema.ro

Enter amount (EUR)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here