libris.ro

Un titlu nou în imprintul Carte pentru toţi al Editurii Litera, care va fi lansat la Salonul Internațional de Carte Bookfest (29 mai – 2 iunie, Complexul Expozițional Romexpo din București): „Patrick Melrose” de Edward St Aubyn, cu traducerea din limba engleză semnată de Ciprian Şiulea.

Lacoste, Franța, anii ’60. Patrick Melrose, un copil plin de imaginație, se adaptează cu greu la viața alături de părinții săi. Într-o după-amiază, înainte de sosirea oaspeților la o petrecere, viața lui Patrick se va schimba radical.

New York, anii ’80. Patrick trebuie să meargă la New York, întrucât tatăl său a murit. Este însă un weekend plin de droguri și de coșmar.

Urmărind traiectoria uluitoare a lui Patrick Melrose, de la o copilărie traumatizantă alături un tată abuziv și o mamă alcoolică în Provence-ul anilor ’60 la dependența de droguri din New Yorkul anilor ’80, romanele lui Edward St Aubyn fac o critică dură a clasei aristocrate britanice. Patrick Melrose încearcă să se salveze, dar drogurile nu îl fac să-și uite trecutul, iar petrecerile strălucitoare nu-i oferă izbăvire…


Nimic din subiectul acestor romane nu vă poate pregăti pentru umorul coroziv al universului lui St Aubyn sau – mai surprinzător – pentru densitatea sa filosofică. – Zadie Smith

Unul dintre cele mai bune cicluri din ficțiunea contemporană. – The Boston Globe

O proză sclipitoare, șocantă… De neuitat. – The Wall Street Journal


Fragment

La șapte şi jumătate dimineața, Yvette coborî aleea spre casă, cu rufele pe care le călcase cu o seară în urmă. Sandaua ei scoase un plesnet uşor atunci când Yvette îşi strânse degetele de la picioare ca s‑o împiedice să cadă, iar bareta ruptă o făcu să meargă ezitant pe terenul desfundat şi plin de pietre. Peste zid, pe sub şirul de chiparoşi care mărgineau aleea, îl văzu pe doctor în grădină.

Îmbrăcat în halatul lui albastru şi purtând deja ochelari închişi la culoare, chiar dacă era încă prea devreme ca soarele de septembrie să fi răsărit deasupra muntelui de calcar, doctorul direcționa jetul de apă puternic al furtunului pe care îl ținea în mâna stângă spre coloana de furnici care traversa grăbit pietrişul de la picioarele lui. Tehnica doctorului era una consacrată: lăsa supraviețuitoarele să se zbată pe pietrele ude şi să‑şi recapete pentru o vreme demnitatea, după care abătea iar asupra lor apa furioasă. Cu mâna liberă, îşi scoase din gură trabucul al cărui fum urca printre şuvițele șatene şi grizonante de deasupra oaselor proeminente ale frunții. Apoi îngustă jetul cu degetul mare, ca să lovească şi mai eficient o furnică pe care părea că o vrea moartă cu orice preț.

Yvette nu trebuia decât să treacă pe lângă smochin ca să se strecoare în casă fără ca doctorul Melrose să afle că ea sosise. Dar el avea obiceiul să o strige, fără să ridice privirea din pământ, exact atunci când ea credea că era mascată de copac. Ieri îi vorbise lui Yvette suficient pentru ca brațele ei să obosească, dar nu suficient ca să scape rufele. Doctorul evalua lucrurile de felul acesta cu mare precizie. Începuse prin a o întreba ce părere avea despre mistral, cu un respect exagerat față de cunoştințele ei indigene despre Provența. La momentul la care el avusese amabilitatea de a‑şi manifesta interesul față de slujba fiului ei de la şantierul naval, durerea se extinsese la umeri, începând să facă incursiuni ascuțite spre gât. Yvette fusese hotărâtă să‑l sfideze, chiar şi atunci când el întrebase despre durerile de spate ale soțului ei şi dacă acestea l‑ar putea împiedica să conducă tractorul în timpul recoltei. Astăzi, doctorul nu îi strigase acel „Bonjour, chère Yvette“ cu care inaugura aceste dialoguri matinale pline de solicitudine, iar ea se aplecă pe sub crengile joase ale smochinului ca să intre în casă.

Castelul, aşa cum numea Yvette ceea ce familia Melrose numea fermă veche, era construit pe o pantă, astfel că aleea era la acelaşi nivel cu etajul de sus al casei. Nişte scări late coborau, pe una din laturile clădirii, spre terasa din fața salonului.

O altă scară ocolea cealaltă latură a casei, coborând spre o capelă mică folosită pentru ascunderea containerelor de gunoi. Iarna, apa cobora panta gâlgâind, printr‑o serie de bălți, dar şanţul care trecea pe lângă smochin era tăcut în această perioadă a anului şi astupat de smochine strivite, care pătau pământul pe care căzuseră.

Yvette intră în camera întunecoasă şi înaltă şi puse jos rufele. Aprinse lumina şi începu să separe prosoapele de cearşafuri şi cearşafurile de fețele de masă. Zece şifoniere înalte erau pline cu teancuri de rufărie frumos împăturită, acum nefolosită. Yvette deschidea din când în când şifonierele ca să admire această colecție protejată. Unele fețe de masă aveau țesute pe ele frunze de laur şi ciorchini de struguri, în aşa fel încât se vedeau doar dacă erau ținute în anumite unghiuri. Yvette îşi trecea degetul peste monogramele brodate pe cearşafurile albe şi netede şi peste coroanele cu litera „V“ în interior din colțul şervetelor. Preferatul ei era inorogul de deasupra unei panglici cu cuvinte străine de pe unele cearşafuri mai vechi, dar nici acestea nu erau folosite niciodată, iar dna Melrose insista ca Yvette să refolosească acelaşi teanc sărăcăcios de cearşafuri simple din şifonierul mai mic de lângă uşă.

Eleanor Melrose se năpusti din bucătărie spre alee, pe treptele scunde. Dacă ar fi mers mai încet, ar fi putut să se clatine, să se oprească şi, de disperare, să se aşeze pe zidul scund de la marginea treptelor.

Îi era rău într‑un mod sâcâitor pe care nu îndrăznea să‑l provoace prin mâncare şi pe care îl agravase deja printr‑o țigară. După ce vomase se spălase pe dinți, dar avea încă în gură acel gust de bilă. Se spălase pe dinți şi înainte să vomite, incapabilă să înăbuşe complet filonul optimist al firii ei. De la începutul lui septembrie diminețile deveniseră mai reci şi aerul mirosea deja a toamnă, dar asta conta prea puțin pentru Eleanor, care transpira prin straturile groase de pudră de pe frunte. La fiecare pas îşi apăsa mâinile pe genunchi, ca să poată avansa, privind prin ochelarii imenşi şi întunecați spre pantofii de pânză albă cu care erau încălțate picioarele ei palide şi spre pantalonii roz‑închis din mătase neprelucrată, care o făceau s‑o usture coapsele ca ardeiul iute.

Îşi imagină votcă turnată peste gheață, cuburile aburite devenind limpezi şi rostogolindu‑se în pahar şi gheața trosnind asemenea unei coloane vertebrale în mâinile unui osteopat competent. Cuburile de gheață lipicioase şi stinghere plutind şi zornăind împreună, aburul mutat de pe ele pe peretele paharului şi votca rece şi onctuoasă din gura ei.

În stânga treptelor, aleea urca abrupt spre un teren circular plat pe care era parcat Buick‑ul ei castaniu, sub un coconar de pin. Maşina arăta absurd, aşezată pe cauciucurile ei cu laturi albe pe fundalul viței‑de‑vie terasate şi al pâlcurilor de măslini din spatele ei, dar pentru Eleanor maşina asta era ca un consulat dintr‑un oraş străin, astfel că se îndreptă spre ea cu urgența unui turist jefuit.

De capota Buick‑ului erau lipite biluțe de răşină translucidă. O pată de răşină cu un ac de pin mort în ea era întinsă la baza parbrizului. Eleanor încercă s‑o şteargă, dar nu reuşi decât să mânjească şi mai tare parbrizul şi să‑şi umple vârfurile degetelor cu substanța lipicioasă. Voia foarte mult să se urce în maşină, dar continuă să frece compulsiv răşina, înnegrindu‑şi unghiile. Motivul pentru care lui Eleanor îi plăcea atât de mult Buick‑ul ei era acela că David nu‑l conducea niciodată, nici măcar nu se urca în el. Ea era proprietara casei şi pământului, ea plătea pentru servitori şi băutură, însă doar această maşină se afla cu adevărat în posesia ei.

Cu doisprezece ani în urmă, când îl cunoscuse pe David, Eleanor fusese fascinată de înfățişarea lui. Expresia pe care bărbații se simțeau îndreptățiți s‑o afişeze atunci când priveau pe fereastra unui salon englezesc rece spre domeniul lor devenise îndărătnică de‑a lungul a cinci secole şi se perfecționase pe fața lui David. Eleanor nu înțelesese niciodată prea bine de ce englezilor li se părea că e ceva foarte distins să nu faci nimic o lungă perioadă de timp în acelaşi loc, dar David îi dăduse foarte clar de înțeles că aşa stăteau lucrurile. De asemenea, David era urmaşul lui Carol al II‑lea, prin intermediul unei prostituate. „Eu n‑aş mai zice nimănui dacă aş fi în locul tău“, glumise ea atunci când el îi spusese asta prima oară. În loc să zâmbească, David se întorsese în profil spre ea într‑un mod pe care ea ajunsese să‑l deteste, scoțându‑şi în afară buza de jos şi arătând ca şi cum ar fi fost indulgent că nu‑i dădea o replică zdrobitoare.

Existase o vreme în care ea admirase modul în care David devenise doctor. Când David îi spusese tatălui său care sunt intențiile lui, generalul Melrose îi tăiase imediat renta, preferând să folosească acei bani pentru creşterea fazanilor. Să împuşti oameni şi animale erau ocupații de gentleman, să le îngrijeşti rănile era treaba vracilor de clasă mijlocie. Asta era viziunea generalului, care putuse să se bucure de şi mai multă vânătoare drept consecință a ei. Generalului Melrose nu‑i venea greu să‑şi trateze fiul cu răceală. Prima dată când îşi manifestase interesul față de acesta fusese atunci când David plecase de la Eton, iar tatăl lui îl întrebase ce voia să facă. David bâiguise „Mă tem că nu ştiu, domnule“, neîndrăznind să recunoască faptul că îşi dorea să compună muzică. Generalul observase că fiul lui îşi făcea de lucru cu pianul şi estimase corect că o carieră militară ar fi înfrânat acest impuls efeminat. „Ar fi mai bine să intri în armată“, îi spusese el, oferindu‑i fiului său un trabuc cu o camaraderie stângace.

Şi totuşi, lui Eleanor David i se păruse atât de diferit de tribul snobilor englezi mărunți şi verişorilor îndepărtați care îşi petreceau timpul acolo, pregătiți pentru o urgență sau pentru un weekend, plini de amintiri care nici măcar nu erau ale lor, amintiri ale modului în care trăiseră bunicii lor, care de fapt nu era deloc modul în care trăiseră bunicii lor. Când îl cunoscuse pe David, Eleanor crezuse că el era prima persoană care o înțelegea cu adevărat. Acum, David era ultima persoană la care ea ar fi căutat înțelegere. Era greu de explicat această schimbare, iar Eleanor încerca să se opună tentației de a crede că în tot acest timp el aşteptase ca banii ei să‑i finanțeze fanteziile despre modul cum merita el să trăiască.

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here