carturesti.ro

Pavel Nedelcu se află, într-un fel, pe unde eram eu în 2013. A publicat povestiri în diverse reviste, dar nu a debutat, încă, în volum. Este un tânăr scriitor talentat, îndrăgostit de literatură, însă talentul nu este de ajuns de cele mai multe ori. E nevoie de muncă, de îndârjire. Pentru a reuși, este nevoie să ai o încredere de nestrămutat în tine, trebuie să mergi mai departe, orice ar fi. Și de noroc.

Povestea lui Pavel poate fi povestea multor tineri scriitori talentați. Când i-am propus să facem interviul, el, modest, m-a întrebat: „Crezi că poți scoate ceva interesant dintr-o discuție cu mine?” Răspunsul îl găsiți mai jos.

Dragă Pavel, locuiești în Italia și iubești literatura. Ce altceva ar trebui să mai știm despre tine? Ce secrete întunecate ascunzi de atâta vreme? Ai ceva schelete în dulap? Ai omorât vreun om? Spune tot!

Salutare, Radu, și mulțumesc pentru ocazia de a sta de vorbă! Îmi plac interviurile tale și tonul pe care îl au. Faci o treabă foarte bună! 

De când mi-ai propus interviul, am știut că va trebui să mă expun și să îmi dezvălui toate secretele. Dar am acceptat. Am zis, asta e, odată și odată tot ar fi ieșit la iveală! 

M-ai prins, ucid câte un om în fiecare zi în imaginație. Tot acolo au loc tot felul de întâmplări ciudate, unele idei bizare, cum spui tu, întunecate, altele doar imposibile, până la absurd. Multe dintre ele se revarsă în scrierile mele, de altele îmi e frică și mie, chiar dacă reușesc să mi le imaginez. Deși le întrețin și le dezvolt, mi-e teamă de o confruntare cu ele. Sunt ca diavolii tăi fragili, până la urmă (un paradox care îmi place foarte mult): puternice, întunecate, însă paradoxal delicate, greu de stăpânit. Astea sunt secretele oricărui scriitor de fapt. Sunt secretele unei minți neastâmpărate. În rest, sunt deschis, ca o carte.

Da, locuiesc în Italia din 2009, când m-am mutat aici cu familia. Am fost aici la liceu, apoi am studențit o vreme, de la licența în limbi și literaturi străine până la masteratul actual, în traducere. Mă pasionează tot ce ține de artă, critica literară, limbile străine, fotografia, călătoriile, muzica, snookerul și, ocazional, fotbalul! Scriu, corectez și comentez texte pentru revista LiterNautica. Profesional, sunt pe drumul spre a deveni traducător literar, cercetător și profesor de literatură. 

Și da, iubesc literatura dinainte să emigrez, de pe vremea când încă nu aveam nici barbă, nici mustață. Ea m-a însoțit dintotdeauna, a fost lumea dinainte de lume: un loc al libertății totale, în care plonjam mental ca cititor călătorind oriunde voia autorul, iar mai apoi, scriind, oriunde aș fi vrut eu.

Știu că scrii proză scurtă. Mai scrii și altceva – poezie, roman? Răvașe de amor?

Scriu povestiri (proză scurtă) în mod frecvent, pentru că, cel puțin pentru mine, sunt mai ușor de scris și de publicat în condițiile în care se desfășoară momentan viața mea. Dar și pentru că, publicând des pe internet, cititorul online, vitezoman recunoscut, reușește să le termine. În orice caz, faptul că eu însumi apuc să le termin de scris îmi oferă o mare satisfacție. Orice povestire începută și terminată este, pentru mine, prilejul unei sărbători. Mai frustrant s-a dovedit a fi, deocamdată, romanul (lucrez la un roman intitulat ideal „O explicație plauzibilă” din 2016!). 

Mai puțin frustrantă, însă time-consuming (țin la expresia asta în engleză), este poezia. O scriu doar când sunt foarte, foarte inspirat. Nu scriu după impuls (spre deosebire de proză), petrec ore și chiar zile întregi pentru a încheia o poezie de doar trei-cinci versuri: o întorc pe toate părțile până să fiu mulțumit de rezultat. Am în minte și proiecte destul de interesante legate de teatru, însă nimic concretizat până acum. 

Vorbește-mi un pic despre romanul tău, te rog. De ce te chinuie? Frustrarea ta are o explicație plauzibilă?

Nimic în lumea asta nu are o explicație suficient de plauzibilă pentru a putea fi pe deplin înțeles. Tocmai asta e și tema romanului. Confuzia generată de modul în care societatea este organizată, de propriile noastre lipsuri la nivelul cunoștinței (știm puține lucruri despre lumea în care trăim, de cele mai multe ori avem o idee vagă despre orice nu are legătură directă cu noi sau cu interesele noastre). Știrile, informațiile de pe internet, sau ce ne spun cunoștințele și prietenii nu sunt suficiente pentru a avea o idee clară, deși noi credem că o avem.

Dacă ar fi să descriu romanul prin câteva cuvinte cheie, care vor genera și mai multă confuzie, sunt sigur (ceea ce corespunde perfect planului meu) aș spune: pian, Nabucodonosor, bodyguard, proteste, gară, arheolog, sanatoriu.

Probabil că nu reușesc să-l termin încă pentru că nu îmi doresc asta cu adevărat. Sau încă nu sunt pregătit să-mi iau rămas bun de la el. Tuturor, inclusiv mie însumi, le spun că nu am timp. Asta cu timpul e însă, deseori, o scuză facilă. Adevărul e că timp îți poți face oricând (15 minute pe zi ajung pentru a scrie un volum destul de gros într-un an), însă dacă simți că nu a venit momentul, acel moment în care să te dedici proiectului cu toată convingerea, degeaba încerci să te așezi la masa de scris. Nu vei produce decât și mai multă frustrare.

Bun, deci ai publicat povestiri în diverse reviste. Ai încercat să publici și în volum? Mă interesează drumul unui tânăr scriitor către publicare, e ceva sudoare și sânge acolo uneori.

Am publicat proză scurtă în reviste ca Egophobia sau Tribuna și în antologii mai puțin cunoscute. Port un război personal cu Iocan, în sensul că am fost respins de vreo patru ori până acum, însă tot continui să le trimit. Vreau să îi determin să mă publice din disperare măcar, ca să scape de mine, pentru că la merit se pare că nu mă încadrez. Am participat la diferite concursuri de debut, cu poezie și proză scurtă. Nu am câștigat niciodată. Am câștigat în schimb unele concursuri de proză scurtă, și acelea puține, însă valabile. Sunt mereu sceptic în ce privește calitatea concursurilor, trimit rar, mai mult pentru a-mi croi un CV de autor decât pentru a câștiga sau a obține vreo confirmare, și numai la concursuri de unde știu de dinainte (sau, cel puțin, intuiesc) că nu se dau premii pe cunoștințe sau pile. Mereu am urât sistemul ăsta al introducerilor, al vorbelor bune, însă din păcate el stă la baza pieței de carte și reprezintă o greutate deloc neglijabilă în balanța inegală dintre un autor publicat și unul nepublicat.

Este destul de frustrantă incertitudinea aceasta a debutanților înainte de a debuta: nu știi niciodată cum va fi primită opera ta, nu ai niciun termen de comparație, niciun calcul sau așteptare pe care să te bazezi cât de cât. Marea majoritate a autorilor își reneagă primele volume publicate atunci când ajung la maturitate. Pe de altă parte, e clar că, dacă nu începi de undeva, nu vei reuși niciodată să ieși la suprafață. Cu toate astea, am ajuns la concluzia că e bine să aștepți, chiar și înainte să debutezi, măcar să te simți sigur pe scrisul tău la acel moment al vieții tale. Toții scriitorii sunt în formare, sau cel puțin în evoluție (care uneori poate fi și involuție), de la cel de nouăsprezece, până la cel de nouăzeci de ani. Ce scriem astăzi nu ne va plăcea mâine, ce vom scrie mâine, poimâine am rescrie, și așa mai departe. Cu cât mai devreme devii conștient de mersul acesta al lucrurilor, cu atât mai bine.

Cât despre mine, ți-aș putea povesti întâmplări foarte amuzante despre un Pavel Nedelcu tânăr și inexpert, care credea nu doar că tot ce zboară se mănâncă, ba chiar că e literatură, și că se și publică! Îmi va rămâne mereu, cred, un gust amar față de experiențele pe care le-am avut cu editurile, nu neapărat față de mine din trecut, până la urmă justificabil în entuziasmul inocent al celui care se descoperă scriitor peste noapte. Să te lovești însă de aroganța editurilor românești (chiar și a celor practic necunoscute) este un duș rece la orice vârstă. 

Îmi amintesc că am obținut la un moment dat un interviu cu un redactor de la o editură din Iași (evident, nu voi da nume) pentru prima mea colecție de poezie. Eram foarte bucuros, îmi imaginam deja cartea publicată, sesiuni de autografe, conferințe, invitații și tot tacâmul (cum spuneam, am obiceiul de a-mi imagina lucruri imposibile). Când am ajuns la interviu, tremuram de emoție. Eram foarte tânăr, nici nu împlinisem douăzeci de ani. Ei bine, redactorul respectiv a început să mă întrebe cele mai absurde lucruri, iar eu, pentru că nu voiam să mă pun rău cu el (cine știe, poate până la urmă m-ar fi publicat!), i-am făcut jocul. A început să mă întrebe noțiuni elementare din literatura universală și românească, în câte părți e împărțită Divina Comedie și de ce nu citisem Țiganiada lui Budai-Deleanu. Mă întreba sensul cuvintelor din poezii, pe care le căuta apoi în DEX online pe calculator ca să îmi demonstreze că definiția din dicționar era cu totul alta față de explicația mea. Era o capcană în care căzusem, menită să mă umilească, să îmi sublinieze lipsurile și să mă facă să realizez că, în fond, eram doar un băiețaș visător și fără cultură, căruia i se năzărise să publice pentru că nu avea ceva mai bun de făcut. Chiar dacă lucrul era întrucâtva adevărat, nu am găsit nimic constructiv în acel interviu. Am plecat dezamăgit și profund jignit de la acea întâlnire și, pentru câțiva ani, nu am mai îndrăznit să contactez vreo editură. Tot în acea zi, am pătruns în sediul Polirom. Am reușit să dau de el după ce mă învârtisem în jurul clădirii vreo oră jumătate (nu aveau nicio pancartă la vedere pe nicăieri). Fără Google Maps, nu aveam încă smartphone, doar din întrebat. Am sunat insistent la interfon undeva la etaj, până când m-au lăsat înăuntru. Acolo, am cerut să vorbesc cu redactorul. Cele două femei din anticameră (al căror rol mi-e și astăzi necunoscut: cred că erau doar secretare) m-au întrebat cu ce treabă. Le-am spus determinat, fluturând un mănunchi de foi, că venisem să predau un manuscris. Când au auzit că e poezie mi-au răspuns sec că Polirom nu publică poezie. Păreau foarte deranjate și mă priveau cu superioritate birocratică. Știam că nu e adevărat, citisem poezie românească de la ei, dar am decis să înghit pretextul și să plec. Înțelesesem că nu puteam să obțin ce voiam atât de ușor.

Din experiențele astea și din alte răspunsuri (sau tăceri) la e-mailurile trimise, cel mai mult m-a dezamăgit acea superioritate grosolană, acea aroganță de atotștiutor cu care ești tratat. Nimeni nu este dispus să-ți explice de ce un text nu e bun pentru publicare, ce trebuie să îmbunătățești, dacă merită să continui să scrii, dacă ești, sau nu, pe drumul cel bun, iar asta pentru că nimeni nu este dispus să-ți dea o șansă cât de mică, nu ție ca om, ci textului tău. Cu rare excepții, ești etichetat după cunoștințe, nume și prenume, CV. Dacă pleci de la zero, tot zero valorezi. De multe ori aș fi vrut să înțeleg ce trebuie să schimb pentru ca o povestire să fie acceptată, însă niciodată nu mi s-a dat un răspuns clar, și nici măcar unul vag. De obicei ți se trimite un mesaj copy/paste de tipul: Vă mulțumim, dar nu suntem interesați! Iocan răspunde la e-mailuri cu genul ăsta de mesaje, dar te și încurajează să le mai trimiți, nu știu dacă din interes sau amabilitate. Eu unul am decis să iau foarte în serios treaba asta. Dacă îmi mai cer material, înseamnă că au citit și că sunt, totuși, interesați, nu? Doar că lipsea ceva, acel ceva, nimeni nu știe ce, un scriitor tot încearcă să ghicească și trimite tot felul de povestiri. Schimbă când stilul, când tema, când layoutul, dar totul e la ghici: o mare, mare incertitudine!

E scena asta memorabilă din Whiplash, în care, spre sfârșit, tânărul muzician, referindu-se la metodele dure de predare, îi spune profesorului tiranic: „Dar nu există o limită? Dacă exagerezi și îl descurajezi pe următorul Charlie Parker înainte să devină Charlie Parker? Imposibil, îi răspunde profesorul, următorul Charlie Parker nu s-ar lăsa descurajat.”

Iubesc scena asta, e puternică și profundă, absolut superbă, cine a văzut filmul știe despre ce-i vorba, cine nu – să-l vadă, că merită cu prisosință.

Să facem un exercițiu de imaginație: participi la un curs de scriere creativă unde dai peste un profesor dat dracului, care-ți face harcea parcea textele, te terorizează de-a dreptul, doar pentru a scoate ce-i mai bun din tine. Ce zici, funcționează chestia asta în cazul tău?

Asta e o întrebare bună, și se leagă și de dușul rece pe care l-am primit de la redactorul editurii din Iași, și care se presupune că ar fi trebuit să mă învețe ceva. Încă nu am înțeles ce anume. Însă trebuie să precizez de la început faptul că nu cred în cursurile de Creative Writing. Nu pentru că nu ar ajuta, dimpotrivă, o fac, ci pentru că omologhează, uniformizează. Pentru că au tendința de a propaga ideea că, dacă scrii într-un anume mod, vei avea mai multe șanse de a fi publicat. Cu alte cuvinte, susțin oferta editurilor: o literatură mainstream, fără posibilitate de evoluție, de diversificare, de originalitate. Cursurile de Creative Writing sunt ca academia franceză de pictură pentru impresioniști. Unii dintre ei au încercat să frecventeze cursurile, să învețe să picteze după normele impuse. Dar geniul curentului impresionist s-a dezvoltat tocmai prin contrast, prin interpretarea originală a artei. E aceeași deviză care stă la baza estetismului, art pour l’art, explicată în prefața lui Oscar Wilde la Portretul lui Dorian Gray. Dacă e să privim arta drept ceea ce este, ca frumos, aceasta, prin natura sa, nu are nevoie de o regulă prestabilită pentru a transmite frumosul: dacă ar fi așa, ne-ar plictisi teribil, pentru că ar fi ca un obiect industrial produs în serie! 

Pe mine unul, cărțile rezultate din astfel de cursuri mă plictisesc îngrozitor. Nu reușesc să apreciez nimic din ele, întotdeauna anticipez întâmplările și frazele înainte să le citesc, sunt pline de stereotipuri, de la structura capitolelor (mereu scurtă și rarefiată, pentru a se citi „bine”), la dialoguri, complet ireale, până la comparațiile penibile și fără niciun strop de autentic. 

Întorcându-mă la întrebarea ta, dacă aș fi nevoit să mă înscriu la un astfel de curs și aș avea un profesor de scriere creativă care, pe deasupra, să vrea să scoată untul din mine impunându-se, probabil aș înghiți în sec doar până când aș obține diploma/atestatul (singurul motiv pentru care m-aș înscrie; nu de alta, dar ar da bine în CV-ul prezentat vreunei edituri pentru publicare). După care aș scrie fix pe dos! Așa cum înțeleg eu că frumosul trebuie transmis în literatură. Apoi i-aș trimite profesorului cartea tipărită (printr-o minune!) cu dedicație și autograf: Domnului profesor Cutărescu, de la care am învățat cum să nu scriu niciodată! Salutări de la un impresionist.

Ești tânăr și neliniștit…

Eu sper să rămân astfel și de-a lungul timpului. Adică neliniștit, cum spui tu, că tânăr nu prea e posibil. De fapt, eu am un caracter liniștit, însă toleranța mea pentru mecanismele de supunere e foarte joasă. Consider că e implicit ca elevul să-și respecte profesorul pentru cunoștințele lui, însă ar trebui să fie la fel de implicit că elevul este și el o persoană, care merită respect în egală măsură. Un elev care studiază pianul s-ar putea să nu știe nimic despre instrumentul respectiv, dar, față de profesorul de muzică, să fie un excelent dansator! Fiecare dispune de propriul set de cunoștințe.

Dar să îți folosești cunoștințele într-un anumit domeniu pentru a te comporta agresiv și cu superioritate este josnic, oricât ai încerca să justifici asta spunând că e spre binele elevului. Sunt mereu sceptic în situații de genul: am senzația că cine aplică metoda asta de predare o face din frustrare sau aroganță. Sau o combinație între cele două. Instructorul meu de șofat m-a învățat să conduc astfel. Nici nu îmi răspundea la întrebări. Îmi spunea, Fă așa, pentru că așa trebuie să faci dacă vrei să treci examenul, Scuzați-mă, îi răspundeam, dar totuși, ce efect are manevra respectivă asupra motorului? De ce în pantă trebuie să folosesc o anumită viteză, spre exemplu? Nu reușeam să înțeleg lucrurile mecanic. Îmi răspundea că nu asta trebuia să mă intereseze, că dacă vreau să iau permisul trebuia să fac cum zice el, și atât. Apoi lovea cu pumnii în torpedo, striga și înjura. Voia să pună presiune asupra mea, și îi reușea de minune. Am suportat până la examen, și după ce mi-am văzut permisul în mână i-am spus: Abia aștept să îmi cumpăr mașină pentru a conduce exact invers față de cum m-ați învățat dvs. Apoi am adăugat: Dacă am să vă văd vreodată făcând autostopul, am să vă ocolesc intenționat. Nu mai vreau să călătorim în aceeași mașină niciodată! El a crezut că glumesc și a râs zgomotos; eu vorbeam însă cât se poate de serios. Am zero respect față de persoanele care nu oferă respect în primul rând, indiferent de rolul lor în societate. Statutul tău social nu spune nimic despre tine: spune însă foarte multe comportamentul. 

Citind ce spuneai despre Creative Writing și diverse metode de uniformizare, mi-a venit în minte un fragment dintr-o recenzie la 2666, monstrul lui Roberto Bolaño. Îi aparține lui Adam Kirsch și este în limba engleză, dar asta nu ar trebui să fie o problemă pentru cititorii noștri poligloți:

„According to Proust, one proof that we are reading a major new writer is that his writing immediately strikes us as ugly. Only minor writers write beautifully, since they simply reflect back to us our preconceived notion of what beauty is; we have no problem understanding what they are up to, since we have seen it many times before. When a writer is truly original, his failure to be conventionally beautiful makes us see him, initially, as shapeless, awkward, or perverse. Only once we have learned how to read him do we realize that this ugliness is really a new, totally unexpected kind of beauty and that what seemed wrong in his writing is exactly what makes him great.”

De asemenea, ai mai spus: „Așa cum înțeleg eu că frumosul trebuie transmis în literatură.” Poți detalia un pic, te rog? Ce înseamnă pentru tine acest „frumos”?

Sunt de acord, în mare parte, cu acest fragment. Atât doar că a împărți scriitorii în major/minor, ca ligile de fotbal, mi se pare cam simplist și nedrept, pentru că implică faptul că autorii care nu scriu literatură „adevărată”, orice ar însemna asta, ci doar literatură mainstream, sunt inferiori celorlalți, sau mai puțin importanți. Însă efortul lor de a scrie este același, și poate chiar mai mare, iar cărțile scrise de ei au o mare importanță: oferă o mână întinsă acelor cititori care nu au chef să se complice cu profunzimea (stilistică sau tematică). Avem nevoie în egală măsură și de ei, și de ceilalți, pentru a duce mai departe conceptul de carte, în special în aceste timpuri în care, încet-încet, dispare sau, în orice caz, se restrânge foarte mult.

Când mă refer la frumos în literatură, mă refer la o concepție subiectivă, și sunt conștient că fiecare are propria idee despre definiția frumosului nu doar în literatură, ci și în artă în general.

Fără să intru în detalii (mi-ar trebui un interviu întreg), cred că cel mai ușor de înțeles că ai de-a face cu frumosul când citești o carte este când simți fiori pe șira spinării. Frumosul este și acel surâs care îți vine uneori atunci când citești un pasaj-wow. Sau când râzi de unul singur în timp ce apreciezi ironia fină dintr-o carte. Sau, poate, plângi. Când nu poți lăsa cartea deoparte, într-atât de mult te încântă. Ei bine, acelea sunt cărțile cărora le dau 5 stele pe Goodreads în scurtele mele recenzii de acolo, pentru că, indiferent de clasificarea impusă „literatură/non-literatură” și de cât de precisă e ea din punct de vedere terminologic, eu cred că, bazându-te pe aceste senzații, reușești să identifici întotdeauna literatura de calitate. Chiar și criticii literari, care văd literatura ca tehnică, se ocupă tocmai de acel tip de literatură în care tehnica nu e totul. Se ocupă, fără să o declare, de literatura care provoacă fiori.

Cum a apărut dorința de a scrie? Te-ai trezit într-o dimineață și ți-ai zis: Am să fiu următorul Charlie Parker, pardon – William Faulkner? Chiar așa – care sunt scriitorii tăi preferați și în ce măsură te-au influențat?

Ha-ha, mi-a plăcut jocul de cuvinte, sună bine! 

Am să îți răspund întâi la a doua întrebare, pentru că e mai generală (defect profesional: așa se scriu articolele academice). La egalitate, locul întâi și-l dispută, în topul preferințelor mele, Luigi Pirandello și Jose Saramago. Ambii sunt geniali, fiecare în modul lui. Apoi, Herta Müller și Franz Kafka, Cărtărescu și Imre Kertesz. E foarte greu să aleg între atâția autori foarte buni pe care i-am citit de-a lungul timpului, însă ei sunt cei care, probabil, m-au influențat cel mai mult. Pirandello, prin umorismul lui filosofic, lejer și totuși atât de profund. Saramago, pentru anticonformismul stilului și ironia sa inteligentă, Müller pentru îmbinarea perfectă dintre formă și conținut și originalitatea metaforelor. Kafka, pentru descrierea excepțională a individului confuz într-o lume pe care nu o poate înțelege. Cărtărescu, pentru că e pur și simplu la un alt nivel, acela al vizionarului. Kertesz, pentru forța cu care reușește să (de)scrie trauma trecutului și efectele sale permanente asupra conștiințelor, mai ales în Kadiș pentru copilul nenăscut, roman despre care am scris o recenzie aici. Îmi dau seama, recitind ce am scris mai sus, că poate ar trebui să mă contacteze cineva pentru redactarea justificărilor premiilor literare! Asta chiar ar fi interesant.

Cât despre mine și interesul meu pentru a scrie, totul a început când mi-am dat seama că, în momentul în care citeam, exista o lume desenată pentru mine, în care puteam pătrunde prin ochii autorului. Era minunat, însă la un moment dat acea lume mi s-a părut limitată. E ca în Inception, un film pe care îl apreciez foarte mult. Arhitectul viselor construiește o lume mărginită, din interiorul căruia cel prins în vis nu poate evada. Nu-și poate imagina, în vis, altceva decât ceea ce a fost desenat pentru el. E la fel ca într-un joc, să zicem GTA (pe care îl jucam prin perioada când descoperisem literatura), și care e destul de extins ca posibilități, în sensul că te poți deplasa și face o mulțime de lucruri pe o arie destul de întinsă, însă la un moment dat străzile sunt blocate de niște X-uri roșii de care nu poți trece niciodată. Obișnuiam să mă izbesc de ele în joc la nesfârșit, doar-doar voi fi trecând de partea cealaltă. Se știe însă că în spatele lor nu există nimic. Atunci realizezi că, deși poți face practic orice în interiorul jocului, există niște limite prestabilite pe care, în orice caz, nu le poți depăși.

Sau poți, doar dacă devii tu cel care creează jocul, visul, cartea. Alegi să navighezi în propria imaginație, și o poți face în orice direcție: imaginația, spre deosebire de carte, este infinită.

Ești scriitor și locuiești în Italia, la Torino. Te afli în mijlocul nebuniei. Cum vede un scriitor treaba asta?

Am scris despre „nebunia” cu virusul recent în LiterNautica. A fi scriitor și a trăi asemenea evenimente este o povară (simți că trebuie să scrii ceva despre subiect) și, în același timp, un noroc. Asta mai ales dacă scrii despre societatea actuală, despre interacționarea dintre indivizi. În tot ce scriu eu (poate cu excepția poeziei, deși nu întotdeauna) este de fapt vorba despre asta: cum interacționează între ei oamenii într-o societate cu reguli confuze, alienante. Mă preocupă nedreptățile, slăbiciunile, aparențele, neîncrederea, singurătatea paradoxală a individului într-o societate umană în care se recunoaște doar până la un punct. 

Ei bine, de când cu virusul Corona, acești parametri de inspirație au crescut exponențial. Societatea și-a dat, cum se spune, arama pe față. Fără filtrul unei stări de bine de obicei simulate sau superficiale, oamenii s-au demonstrat drept ceea ce sunt, au lăsat la o parte aparențele, au cedat în fața slăbiciunilor celor mai iraționale și a fricilor celor mai absurde. Asta suntem noi, de fapt, în spatele măștilor noastre sociale: niște indivizi egoiști, instinctivi, nesiguri, confuzi. Doar că înainte de virus ne abțineam cât de cât, neavând suficiente motive să ne ieșim din propria piele. 

Pentru un scriitor, observarea acestor comportamente în momentul de față este o mină de aur. Iau notițe, îmi salvez articole și mesaje, pentru a reuși cândva să documentez întreaga poveste cât mai detaliat cu putință. Evident, nu văd totul cu ochiul distanțat-entuziast al cercetătorului social, particip la durerea comună cu multă tristețe. Mă tem și eu, pentru cei dragi și pentru prieteni. Încerc totuși să nu mă pierd cu firea, să las la o parte scepticismul și teoriile conspirației. Avem nevoie de multă luciditate pentru a depăși momentul acesta de cumpănă. Ceea ce ne diferențiază de alte animale este tocmai rațiunea foarte dezvoltată. Nu trebuie să uităm de aspectul ăsta vital tocmai acum!

Torino, martie 2020. Foto: Pavel Nedelcu

Pavel Nedelcu e de găsit pe site-ul său și pe LiterNautica.

Susţine citestema.ro

Enter amount (EUR)

1 COMENTARIU

  1. Din pacate, tocmai acel curs inutil de creative writing iti “castiga” razboiul cu Iocan. Nu stiu daca perseverenta de genul acesta e constructiva. Revista Iocan e condusa de oameni fara influenta reala pe piata literara, care isi publica mai mult prietenii si cursantii. E un fel de revista USR, tot cu bani de la stat, dar a opozitiei. O proza publicata in Iocan nu inseamna mare lucru pentru o editura serioasa.

    Concursurile de debut raman cam singura sansa pentru un tanar scriitor fara relatii. Poate si editurile mai noi, precum Hyperliteratura sau Herg Benet. Asta daca nu le inchide viitoarea criza economica.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here