Încă din Mortua est Eminescu realiza transmutaţia metalelor: „Argint e pe ape şi aur în aer” în clipele trecerii fetei moarte printr-o „mare de stele” când bolta se sparge şi, asemenea luminişului terestru, creează deschisul/corespondenţele. Spus în limbaj hermetic – „producerea Argintului”, „corpul de lumină”, spiritualizarea. Aceeaşi fixare a nemuririi se produce şi prin extragerea chipurilor feminine/stelare, lunare etc. din apă.
„Figura de oval”, oul, sfera din lirica stănesciană şi ovoidul cosmic eminescian sunt străbătute de axele verticale şi orizontale, cu un punct de intersecţie, unde se simultaneizează direcţiile şi timpurile. Înotul într-un „transparent ocean” din elegia lui N. Stănescu, zborul stagnant în „oul negru”, plutirile permanentizate în clipele fixităţii, ritului de înlăturare a pământescului re-încheagă dualitatea, iar materia primă trece pe calea apei şi focului (Nod 30) în corp divin, cum se întâmpla în Oda… eminesciană.
Mişcările/metamorfozele (!) de cedare sau refacere a specificului (Ion Pop), centripete sau centrifuge, devin trepte pe care „materia” şi spiritul le străbat pentru ca transmutarea în Argint şi, în fine, Aur să se realizeze. Poemul „Al meu suflet, Psyhée” prezintă tocmai desăvârşirea: „El zboară aurit,/ el era cu totul şi cu totul de aur”.
Prezenţa rugăciunii/ghemuirii, şi la Eminescu şi la N. Stănescu, întru re-naştere în cadrul unei imagini feminine/matriciale se explică tot alchimic. Avem în vedere viziunea lui Titus Burckhardt din capitolul Alchimia rugăciunii: „Principiul fundamental al acestui tip de alchimie interioară se regăseşte în formula creştină din Ave Maria, „salutul angelic”: Maria corespunde în acelaşi timp materiei prima şi sufletului în starea lui de pură receptivitate, în vreme ce cuvintele îngerului sunt ca o prelungire a lui fiat lux dumnezeiesc. Rodul trupului său (fructus ventris lui) corespunde elixirului miraculos, Piatra Filozofală, care este însuşi ţelul operei interioare” (Alchimia, 1995, p. 155).
Aerul/privirea în lirica stănesciană, dar şi piatra conţin zborul, ondulaţia crucificată. De remarcat captarea logosului în această arie semantică: „vorba ridicată-n cer,/ vorba cea cu trup de aer”. Vulturii îngropaţi în pietre sau aer, „mişcare de spor, disperată” în „apa mărită”, fluviul-acvilă ducând spre o „mare-ngheţată neînnegrită” etc. sunt câteva din fazele unei „opere alchimice” la Nichita Stănescu, dacă avem în vedere că sufletul, verb divin, devine „un imuabil cristal iradiat de lumină” (T. Burckhardt, p. 154). Poetul îndrăzneşte să conceapă opera, „roşu vertical”/ necuvânt.
Cu Nichita Stănescu ne aflăm în transmutaţie. Coagularea este o „cale”, învăţare a limitei. Tot după Eminescu. Şi tot în corespondenţă cu „solve”, adesea având loc în-trupări în adâncul acvatic, luminat. Nichita Stănescu vizează focul şi frigul drept căi ale Operei. Ne aflăm pe o linie hermetică a simbolurilor. Matricea spaţială a Hiperboree(ne)i are un preludiu în Galateea, mutată spre cosmogonia Cuvântului. Posibilitatea re-învierii este pronunţată în ambele poeme („să te nasc viu”). Prezenţa Hiperboreei ca imagine precosmică situează Elegia a opta în rândul poemelor cosmogonice; o definesc contrariile: „alb-negru,/ aur-argint,/ revelaţie-nerevelaţie, tristeţe/…”. Se manifestă („Ea aprinse deodată-o lumină”) figura Spiritului livresc, de data aceasta îngerii populând locul demn de o „Getică” dintr-un univers ficţional. Există acest tip de revelaţie, din sinteze. Mai întâi plonjare/moarte („în apa mărită”) cu mineralizarea primă („ne vom cufunda pe sub gheaţă în apă” s.n.), apoi rotire, cu lumina în Cruce, echilibru, imaginată în figura păsării gigantice, a vulturilor în fixitate şi zbor, totodată (cum se va întâmpla şi în Nod 11): „ca o osie albastră,/ în jurul căreia se-nvârte,/ cu patru anotimpuri, sfera”. Imaginarul poetului e plin de hipnoze, revelaţii, avataruri „psyche”, de prezenţa unei realităţi de tip alchimic; şi piatra, cu pluralul de rigoare, este, printre alte simboluri, unghiulară, să zicem, ca viitoarea „lecţie despre cub” dar şi despre „cerc”. Cotitura lirică, iniţiată de volumul Epica magna, se apropie de o Ars Magna, încercare de viziune unitară a Cuvântului uroboric, de unde genezica „literă A”, un Aleph multiplicat etc. Amfion constructorul va fi şi el un alchimist al Verbului, conceput labirintic. Urmele lui Hermes duc spre Operă.
Până la imaginea Spiritului, concretizată în zeul fix, după veşnicire/„înzeire”, nu întâmplător vizat prin două elemente simbolice, piatră şi stea, suprasensibile, re-născuţii populează un tărâm explicit al simultaneităţilor: „zonă mortală/ a mai marilor minţii,/ loc al naşterilor de copii de piatră,/ din care sculptaţi sunt doar sfinţii”. La fel vor fi: Regele păsărilor, Faraonul de piatră, Invizibilul soare, Ochiul… înţeleptul etc. Fixitatea nu e niciodată pierdută; ne apropiem de „vorbirile întrupate”, fie şi cu opusul necesar unităţii, dezobişnuirea/destruparea. Iluminările ţin de Verb, aflat pe cale. Înserarea aduce Cuvântului, simbolic „aurit” (Nod 28), după atâtea coagulări date de iluminările „frigului, crucificărilor etc. Volumul Măreţia frigului semnalează, înaintea „recviemului”, revenirea la statutul hiperboreean, cu fixitatea şi fluiditatea pietrei transcendente, cu îngeri aflaţi în fixitate oculară, deci vizionară, chiar cu „îngerii morţii”, iarăşi posteminescieni (cităm şi pentru titlu poemul Frigul). Analogiile de tipul Cuvânt-piatră-pasăre sunt constantele unei lumi livreşti, matriciale, cu opoziţiile în echilibru. În Epica Magna, Fulgerul şi frigul fixează figura dublă a pietrei fulgerate, prin urmare a iluminării, cu recele fixităţii versus privire solară.
Accederea la starea pură se petrece pe calea opuselor, sincronizărilor. Vulturul e „negru şi luminos”, tuşa eminesciană se face prezentă, bărbatul iluminat are o poziţia duală (ca şi a „regelui” 11): „Deşi are aripi nu poate să zboare”, „Stă nemişcat şi priveşte fix”. Nod 11 propune ipostaza Spiritului în fixitate, cu atributele, stările unui corp divin. Alături de enigma pietrei, de pildă, Nichita Stănescu fixează pasărea în acelaşi registru alchimic (aş numi poemele Al meu suflet, psyhée, Clepsidra). Aurul entităţilor regale indică chiar transmutaţia, iar metamorfozele şi supliciile traduc orientarea, cea spirituală, „transparenţa”. Verbul nichitastănescian devine, tot alchimic, „metal transparent”.
„Figura de oval”, oul, sfera din lirica stănesciană sunt străbătute de axele verticale şi orizontale, cu un punct de intersecţie, unde se simultaneizează direcţiile şi timpurile. Înotul într-un „transparent ocean” din elegia lui N. Stănescu, zborul stagnant în „oul negru”, plutirile permanentizate în clipele fixităţii duc la reînchegarea dualităţii, iar materia primă trece pe calea apei şi focului (Nod 30) în corp divin, cum se întâmpla în Oda… eminesciană.
Pe linie hermetică, mişcările/metamorfozele (!?) de cedare sau refacere a specificului (Ion Pop), centripete sau centrifuge, sunt, de fapt, dubla mişcare inversată, altfel spus trepte pe care „materia” şi spiritul le străbat pentru accederea la starea de Argint şi, în fine, de Aur/Spirit; în limbajul figurării chintesenţelor – un „mod de exprimare a totalităţii: un „corp” care devine strălucitor, dar, fiind trup („obişnuire”, Nichita Stănescu, n.n.), rămâne totuşi în taină credincios pământului…”. Cuvântul „aurit” (Nod 28) „necântător” (Nod 11) etc. are o poziţie duală, răstignit fiind în Ritual: „Rupeţi deci cuvântul, este trupul meu/ Sânge poate va şi curge din silabă”. Cuvântul nu-i numai corporalizat, prin urmare prins în momentele dizolvării, separaţiei, rupturii terestre, ci şi spirit, psyche, ipostaziat în pasăre de foc, înger, albit şi înroşit pe „o cale regală”/opera lăuntrică a „firilor contemplative”, din nou subiectul cunoscător glosând ipostazele Logosului.
Frumos scris… Așa era el. Un iluminat blând. Sau un blajin iluminat. Uneori împărtășindu-și iluminările cu generozitate, nu cu exaltări care să umilească și să îndepărteze cititorul…. Pe noi ne dor iluminările. Ne stânjenesc.