De ce femeile şi nu bărbaţii într-o istorie secretă despre tatuaje? E o întrebare falsă. Sunt statistici care arată că, măcar în Statele Unite, sunt mai multe femei tatuate faţă de bărbaţi. Cum ar veni, n-are rost să comparăm, ci doar să admirăm. Aşa că, bărbaţi, luaţi poziţia cazonă „de voie” şi răsfoiţi albumul acesta cu multe poze de la Hecate.
Cartea, într-o ediţie nouă, îmbunătăţită cu vreo 50 de pagini faţă de cea iniţială, care apăruse prin 1997, a deschis drumul unei noi edituri (şi librării din Bucureşti): Hecate. Nici că se putea un volum mai îndrăzneţ pentru un astfel de moment. Hecate se vrea altfel, aşa cum sunt şi doamnele şi domnişoarele care umplu această istorie, plină de culoare şi de pasiune, de flori, peşti, icoane, centimetri peste centimetri de piele vopsită, acoperită şi înfrumuseţată.
O vedem pe Nora Hildebrandt – mama tuturor femeilor de la circ tatuate – pe la 1880, cu braţele şi picioarele doldora de motive florale, pe Irene Woodward, care la 19 ani se proclamase „singura doamnă tatuată”, purtând câte un soare pe fiecare umăr, cu zeiţele Speranţa şi Libertatea pe braţe, după cum dăm şi de Olive Oatman, cu un chip desprins parcă din filmele de groază, tatuată pe bărbie de indienii care o luaseră prizonieră pe când avea numai 14 ani.
Tot de la 1880, este reprodusă şi fotografia unui neamţ, Carl Müller, al cărui atelier se afla pe celebrul Unter den Linden din Berlin. În ea, doamna Emma de Burgh, cu a sa reproducere după Cina cea de taină a lui Da Vinci pe spate, aceeaşi imagine fiind aleasă şi de Prinţesa Beatrice, născută în Anglia, dar cu familia stabilită în Texas, care şi-a pierdut mama, sora şi copilul din cauza uraganului Galveston din 1900.
Istoria survolează decenii întregi, vorbind atât despre emanciparea femeilor cât şi despre spectacolul unei lumi tot mai diverse şi mai libere. Se ajunge şi la anii 1980, când artistele tatuatoare au câştigat şi rol de psihoterapeute, precum şi la anii 1990, când operaţiile de masectomie au început să fie acoperite cu tatuaje, pentru a transforma o poveste despre supravieţuire într-o imagine suportabilă în oglindă.
Însă farmecul acestei cărţi nu vine atât din calitatea fotografiilor ori a documentării autoarei, Margot Mifflin, cât din emoţionanta derulare a unor momente de viaţă care i-au condus pe oamenii obişnuiţi către artişti. Impresionant cazul unor tineri căsătoriţi care au mers la Madame Chinchilla, o artistă din California, cu o casetă japoneză în care se afla cenuşa copilului lor decedat la două zile de la naştere. Astfel, pe glezna mamei, a apărut o inimă violet, în amintirea copilului… Nu mai sunt multe de spus după aşa ceva. Poate doar să accepţi că durerea e de neînţeles până o trăieşti pe pielea ta. Pentru că numai atunci eşti capabil de un astfel de act.
Te uiţi şi te cruceşti pentru că nu pricepi. Cum să suporţi, precum draga de Krystyne Kolorful, atâtea impulsuri, atâtea înţepături, ca să-ţi faci nişte gheare de ceva, vultur, şoim sau dragon, întinse peste sân pentru a-ţi prinde sfârcul? Nu ştiu… Doare şi când priveşti.
Margot Mifflin, Trupuri subversive. O istorie secretă a femeilor şi tatuajelor, Editura Hecate, 2015, traducere: Ana-Maria Datcu
Text publicat în revista Accente, nr. 27.
scrie un comentariu