Când a început proiectul „Anotimpuri”, Karl Ove Knausgård era deja un scriitor consacrat. Cele şase volume ale seriei „Lupta mea” stârniseră multe ecouri şi aduseseră în atenţia publicului o altă voce. Knausgård se dezbrăcase atât de mult cu ajutorul scriiturii sale nonconformiste, încât oricine ar fi avut o problemă în a-şi imagina ce-ar mai fi putut inventa scriitorul nordic pentru a se face citit în continuare. Din acest vid, care în privinţa apariţiilor editoriale a ţinut patru ani, a apărut „Toamna”, prima din cele patru cărţi ale ciclului „Anotimpuri”, care a fost promovată drept „o enciclopedie personală despre lume, scrisă de un tată pentru fiica sa nenăscută”.
„Toamna” cuprinde trei subcapitole sau secvenţe, care corespund lunilor septembrie, octombrie şi noiembrie. Delimitarea, strict temporală, este marcată de câte o scrisoare către fiica nenăscută, plasată la începutul secvenţei de texte dedicate lunii respective, iar fiecare dintre cele trei secvenţe include câte 20 de texte, a câte două-trei pagini.
Knausgård explică încă din prima scrisoare a cărţii ce anume l-a făcut să scrie – să scrie la modul general, dincolo de ideea interesantă, dar nu inedită, de a se adresa cuiva încă nenăscut:
„…vei trăi lucrurile pentru tine şi vei duce propria ta viaţă, aşa încât fireşte că fac asta în primul rând pentru mine: faptul că-ţi arăt lumea, micuţa mea, face ca viaţa mea să merite trăită.”
E limpede că formula în care şi-a gândit textele a fost pentru Knausgård un pretext. Sau o provocare. Cum să iei altfel ideea de a scrie orice pornind de la un anumit cuvânt? Poţi să înţelegi dorinţa de a-i explica persoanei mature din viitor ce anume e cu „pungile de plastic”, cu „benzina” sau cu „fulgerul”, însă există în fiecare temă tratată un ceva dincolo de simplitatea introducerii în subiect.
Începutul este de multe ori banal. Astfel, textul „Vomă” se deschide aşa:
„Voma e de obicei gălbuie şi variază de la galben pal la un galben-maroniu, cu anumite zone de culori mult diferite, de pildă roşu sau verde. Are o consistenţă fluidă, care poate merge de la relativ fermă, ca de pilaf, la complet lichidă, ca supa.”
Mai toate textele sunt aşa, scrise ca pentru copii la început, ca şi cum Knausgård chiar ar fi vrut să-i explice viitoarei fiice cam care e treaba cu noţiunea din titlu, dar invariabil textele virează fie spre o amintire cu miez, fie către o interpretare filosofică. „Vomă” vorbeşte, pe seama unei experienţe pe care scriitorul a avut-o cu o altă fiică (înainte de cea încă nenăscută aici, avea deja două fete şi un băiat), despre „forţa iubirii”.
Pentru că-şi dedică timp şi spaţiu explicării noţiunilor, Knausgård pare oarecum diferit de cel din „Lupta mea”, însă admiratorii lui vor găsi cu plăcere câteva episoade în care el povesteşte câte ceva din copilărie şi tinereţe. Nu la fel de detaliate ca în cele şase cărţi în care el a trecut de orice limită a intimităţii, însă suficient cât să amintească de acel Knausgård ataşant datorită sincerităţii.
Knausgård de aici este şi asemănător, şi diferit de cel pe care-l ştiam, şi ce cred că i-a reuşit prin acest experiment literar este să-şi ţină cititorii aproape. Cine l-a plăcut în „Lupta mea” îl va regăsi cu drag, cine nu a citit încă nimic de el, îl poate „degusta” în măcar două-trei texte. N-ar fi exclus ca asta să fi fost undeva, într-un colţ al minţii sale, un soi de ţintă: să ajungă şi la cei care au considerat că e prea de tot să-i citească cele peste 3500 de pagini din „Lupta mea”. Deşi nu cred… Stilul acesta de calcul nu îl caracterizează pe Karl Ove, cel pe care l-am cunoscut în „Lupta mea”.
Karl Ove Knausgård, „Toamna”, Editura Litera, anul publicării: 2019, ilustraţii de Vanessa Baird, traducere din limba engleză: Justina Bandol, nr. pagini: 288
scrie un comentariu