Vorbeam deunăzi cu o prietenă, scriitoare și organizatoare de evenimente care transcend bula, despre moduri în care poezia poate deveni mainstream. Deși îi îmbrățișez întru totul entuziasmul, opinia mea francă este că un punct de plecare din aproape în aproape reprezintă o variantă realizabilă și fără dezamăgiri ulterioare. Cum ar zice un antrenor generic de Superligă, următorul meci e cel care contează. Nu e cazul să ne blocăm mintea cu speranțele de titlu, aka poezia ca fenomen de masă.
Și cum facem poezia mai populară sau cum ajungem cu ea la un public neofit? Noile audiențe se cuceresc prin evenimente fancy și multidisciplinare (poezie + muzică + dans + imagine + video = poezie augmentată). Care-s cele mai bune metode de lucru? Răbdarea, cunoștințele de marketing, repetițiile înainte de spectacol (pentru că performance-ul nu înseamnă citim poezie și punem o melodie pe fundal). Includerea componentelor străine în corpul poetic nu va dezintegra poezia, dacă procedura este făcută cu gingășie și pricepere. Din contră, îi va da aripi să zboare către mai multe triburi.
Despre o poezie umană & sinceră, care lasă urme din pandemie în drumul ei spre biblioteca fiecărui cititor, vorbim și în eseul de față. Intracranianul (2022) Ligiei Pârvulescu operează cu frici, anxietăți, dar la final există mereu o plasă a supraviețuirii. Sau cum, foarte frumos și precis, Andreea Pop concluzionează în Revista Familia: „Poemele Ligiei Pârvulescu n-au cum să nu atingă măcar câteva corzi sensibile, pentru că se citesc cel mai bine ca un tratat de awakening colectiv, o invitație la chestionarea fără rezerve a umanității (ce a mai rămas din ea).”
„frica e un material nobil/ din care se fabrică trupuri” (evadare, p. 20)
„Intracranian” de Ligia Pârvulescu – când vulnerabilitatea e mai mult decât OK
Radu Vancu, pe coperta a IV-a, vorbește despre o „fuziune nucleară între moarte & lumină”. Peste tabloul distopic plutește doar Lana del Rey, care nu-și poate asuma rolul de salvatoare într-un videoclip în care e doar evocată. Spațiul perfect pentru întâlnirea cu interpreta pop este o casă veche, pe malul lacului, în Ljubljana. E momentul în care observi, prin dioptriile potrivite, că vulnerabilitatea e mai mult decât OK. Apoi vezi ce-ți oferă ea și ce afli despre tine cu această ocazie.
„și privirile noastre, Lana del Rey,/ urmărindu-se una pe alta/ la mii de kilometri distanță de casă/ decapotabile pierdute/ în tremurul înserării” (versuri pentru Lana del Rey, p. 73)
O zonă gravă a poeziei Ligiei Pârvulescu provine din relatările fruste și fără make-up ale vieții de spital. Gesturile repetate ale personalului medical nu au nimic ceremonios, iar frizarea concretului e ceea ce dă forța versurilor din Intracranian. E ca și cu poeții germani din Die Aktionsgruppe Banat ar primi un bisturiu în loc de pix ori mașină de scris.
„după ce ei au plecat/ cu ochii închiși capul/ se aruncă/ în dezinfectant se clătește bine materia/ intracraniană se/ desfășoară zona/ hemoragică se întinde/ la soare se presară cu/ sare se pune în același recipient” (p. 50 – misiune posibilă)
Poezia din Intracranian e o somatizare post-coronavirus și fiecare dintre noi are obligația energia de-a înainta de la o bornă la alta, „prin confetti și sticlă/ cu pieptul plin de napalm (atentat, p. 58). La final, vei putea „să descrii cu acuratețe doar perfecțiunea unei linii izoelectrice” (moodus operandi, p. 23). Și asta e deja foarte mult pentru astăzi. Rămâne să privim versurile Ligiei Pârvulescu și mâine. Tot la nivel intracranian.
șoc 2
[pe insulacorpul știe tot dintr-un capăt
în celălalt o lumină întunecată
ei spun să vin: „orașul e și mai
frumos în delir statuile
putrezesc în lumină
corpul e sare udă
smucește îl acopăr
rămân
deasupra liniște
(cineva suflă o tăcere)]
Ligia Pârvulescu, Intracranian, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2022, nr. pagini: 81
Cartea poate fi cumpărată de la:
[…] Ligia Pârvulescu – Intracranian; […]