Candoarea vulnerabilității
Într-un amplu studiu dedicat poeziei Angelei Marinescu, Ion Pop surprindea „o senzualitate aprinsă, maladivă”, care „tulbura totuși în adânc toată această lirică în fond nervoasă, impulsivă”, proiectată „pe un orizont crepuscular”. Din acest peisaj al senzualității febrile se revendică și atitudinea poetică a Lenei Chilari, în volumul ei de debut, O cană de noviciok la bătrânețe. Câteva dintre liniile de contur ale cărții evidențiază fie o senzualitate aprinsă, maladivă uneori, fie o intimitate crepusculară cuprinsă adesea de frământări adolescentin-nevrotice legate de trecut sau de prezența maternă vulnerabilă, închisă în pojghița afectivității cenușii, plutonice: ,,îmi aştern pieptul la vedere ca să fiu mângâiată/ iar Helena dă cu zarul peste mine/ eu nu uit cine sunt de unde vin unde mă duc/ – bătrânele pe care le observ nu sunt decât niște fiice/ pe care le poți otrăvi”.
Cantitatea de candoare, atât cât poate fi ea conținută în imaginarul vibrant al poemelor, este impregnată de aceeași vulnerabilitate alimentată de câteva frustrări repulsive, așa cum o apă este străbătută de fâșii ale cernelii de sepia. Tonul unei reflexivități contemplative, nu de puține ori histrionice, încapsulează filonul angoasei unei sensibilități incisive, generate de o retorică a candorii destrămate, întunecate: „într-un corp încurajat/ de infantă/ îmi scuip plămânii și îmi tai ombilicul/ din jurul gâtului./ răstălmăcesc noapte de noapte/ înfruntări și încăierări de tauri cu ochi roșii/ unde foștii sunt îngropați și scuipați/ cu flegmă și țărână” (schelele ne definesc ființa).
Secvențele de cadru intim se succed cinematic, dezvăluind rupturile tot mai supurânde ale istoriei trăite pe viu. Are loc, de-a dreptul, o echilibristică pe muchiile rănilor de orice natură. Din această dinamică a ororii, întâmplările, scenele gogoliene, într-o oarecare măsură, par desprinse dintr-un film de Quentin Tarantino turnat în Balcani, în care joacă personajele din Zbor deasupra unui cuib de cuci, a lui Ken Kesey. Rezultatul este un amestec dintre grotescul evenimențial și apatia unui cotidian cenușiu, decepționat, în această degringoladă crepusculară: „tu intri în mine, ahile, precum bastoanele/ amonilor intră în fundurile civililor beloruși/ lukașenko are mustața de lapte puturos/ iar ceaușescu pare să reînvie din mocirla cu viermi/ – iubitule, știu că la nevoie ai putea face lucruri/ amorale -/ ți s-a zis că zona pieptului e o inimă în formă/ de cur aplecat/ în mine e o coastă absentă ruginie falică/ te uiți la mine dar privirea mea e un abis/ ce nu te mai privește înapoi/ intră în mine, iubitule, dar nu mă face să uit/ ce se întâmplă în lume”.
Din anii tulburi ai copilăriei se desprinde atmosfera casnică patronată de figura sublimată, maternală, a unui tată care a avut, pe lângă alte calități, rolul crucial de a substitui, prin blândețe, atașament și înțelegere, figura mamei absente, înlocuite, mai mult, de un spectru format din nuanțe cenușii-cețoase: „sunt liberă și mă iert/ pentru brațul gras al mamei care mi-a acoperit fața/ m-a strâns de craniu/ și care trebuie tratat ca atare”. De asemenea, tabloul derizoriu al neîmplinirilor manifestate în cupluri-simulacre, cupluri-marionete, este susținut și de elementele unui autoportret desprins dintr-un suprarealism grotesc, o îmbinare dintre Urmuz și Daniil Harms: „sunt o femelă-cuc/ kukushka ar cânta țoi/ deschid gura galbenă/ și înghit viermii-iubiți/ fără să rumeg/ căci nu am intestine/ ci doar o cale anală/ pe unde ies rămășițe/ de săruturi și de pene/ e greu să scrii un poem/ și să nu te gândești/ instant la dragoste/ sau la mama”.
O maternitate plutonică
Secvențele traumatice sunt proiectate pe un fundal obsesiv-sumbru, într-o atmosferă lipsită de orice impuls securizant. Ele redau o realitate cenușie a maternității plutonice cuprinse de paloare spirituală, în preajma căreia orice demers afectiv capătă forma unui pântec sterp. Dincolo de învelișul aparent al tandreței, al regăsirii de sine, gesturile sau faptele acestei maternități nevrotice ascund surse ale epuizărilor, ale agresivității unei apropieri sufocante, ale anulării oricărei împliniri spirituale: „mamele supreme își dau/ sângele lupilor/ mamele sterpe își scuipă/ ovulele pe gură/ mamele sufocante taie/ aerul odraslelor/ mamele loveless plâng/ pentru că nu au fost iubite/ de mamele lor” (mamei mele loveless).
Venirea pe lume sub auspiciile sufocării sau ale strangulărilor presupune închiderea într-un cerc traumatic aflat sub zodia afectivității tumefiate. Nucleele de amintire alternează, într-un crescendo epuizant și într-o atmosferă mult prea uscată în urma epurării oricărei înțelegeri, între adolescența atonă din punct de vedere afectiv și copilăria subjugată de spectrul matern, o apariție gorgonică, învăluită într-o ceață glaciară. Prilejul confesiunii devine un alt mod frust de autoflagelare, de percepere a propriei nașteri ca pe o eliberare din placenta ororii: „mică/ m-am născut strangulată de ombilicul matern/ în jurul gâtului/ mare/ m-am sufocat de propria carne a degetelor/ ascuțite/ mică/ am cerut iubire de la mama/ iar ea mi-a întors spatele și-am plâns/ mare/ am crezut mult timp că asta e/ definiția iubirii și-am eșuat”.
Pe de altă parte, la polul opus, figura tatălui este una neptunică, hiperbolizată afectiv, o apariție care inspiră siguranță, stăpânire de sine. Toate acestea se răsfrâng asupra naturii care se însuflețește, capătă vigoarea paternă: „am văzut cum pământul se cutremură/ sub râsul tatei/ mare/ înțeleg că tata nu poate fi altceva decât/ miezul pământului”. În alte părți, desprinsă din tenebrele unui realism sumbru, figura tatălui asistă la niște metamorfoze dure ale realității comuniste, pe care, însă, le-a îmblânzit, le-a transfigurat prin forța sacrificiului și a dăruirii de sine: „tatăl meu e un băiat/ renăscut în scoica cernoziomului/ fermentat în fruntea și în coapsa/ comunismului/ tatăl meu nu credea în dumnezeu/ până nu i-a bătut în ușă și/ nu l-a sărutat pe obrazul cusut/ dar nici atunci el nu a cerut/ o minge pentru sine/ ci doar binecuvântare/ pentru copiii săi”.
Proustianism moldav
Transpunerea în cotidianul recent, în miezul problemelor actuale, reprezintă un alt prilej de retrăire intensă a memoriei afective. De aceea, incendiul care a mistuit una dintre cele mai importante filarmonici ale țării este redat printr-o narațiune amar-constatativă, doar în aparență. În adâncimea lui, evenimentul acesta, întocmai ca o madlenă proustiană, readuce în prim-plan antiteza dintre copilăria marcată de atmosfera dionisiacă a jocului și țara, ca spațiu al derivei, al fisurării oricărei sensibilități, al decrepitudinii societale: „ieri a ars Filarmonica Națională ,,Serghei Luchevici”/ din Chișinău/ a ars arhiva societății culturale/ din Republica Moldova odată cu ea/ când eram mică ne-am uitat cu tata/ la nunta din malinovka pe casetă/ în care a dansat ansamblul „Joc”/ și acum țin minte melodiile și mișcările/ dionisiace de care sunt fascinată și azi/ sau cum Nicolae Bodgros cu Lăutarii/ au cântat cu Zdob și Zdub/ cuculețul din clejani/ țara unde tata m-a adus pe lume se duce încet de/ râpă/ iar infrastructura inimii mele se dărâmă”.
Actul povestirii este dirijat prin spontaneitatea rememorării diverselor fapte sau chipuri și se desprinde, din acesta, la tot pasul, o anumită jovialitate a zicerii, o franchețe nedisimulată a mărturisirii spuse într-un limbaj regional, cât se poate de neaoș. În această situație, sinceritatea sau trauma se întâlnesc ca două tăișuri încrucișate, luptând fiecare să treacă, parcă, unul prin celălalt: „nu-mi place aluatul fără umplutură/ rod brânza de vacă/ precum rodeam spatele mamei de murdărie/ un spate neted și mare/ un spate care ar omorî o orătanie/ dacă ar cădea peste Ea/ nu-mi place aluatul fără umplutură/ nu îmi place mușcatul buzelor/ deși mi le mușc/ nu-mi place să mi se șoptească în ureche/ că nu sunt ruptă din soare/ deși nu sunt/ afecțiunea este o haimana care nu mă lasă/ să-mi văd liniștită de drum”.
Poezia Lenei, extrem de actuală în lupta ei cu inerția derizoriului, încearcă să recupereze, să repare o inocență fragmentată, supusă unei maturizări cam forțate, în care amăgirile s-au succedat sub forma unui ceremonial al „confesiunii ca denunț de sine (și de lume)”, cum afirma și Al. Cistelecan.
Lena Chilari, o cană de noviciok la bătrânețe, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2020, nr. pagini: 82
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Tucker Good pe Unsplash
scrie un comentariu