Text de Irina Balcu
Irina Balcu (n. 1999) a absolvit Facultatea de Litere şi masteratul de Studii Avansate în Lingvistică. Urmează să îşi dea o a doua disertatţie în Scriere Dramatică, la UNATC „I. L. Caragiale”. A avut prima lectură publică la Z9 Festival, ca participantă Z9 Camp 2022, iar în 2023, a avut un performance de spoken word poetry în cadrul proiectului Strada Fără Nume, din Timișoara. În 2023, au avut loc două spectacole-lectură după texte dramatice scrise de ea: „Mi-am procurat belele” (r. Luiza-Maria Mihăilescu, reprezentație pe 02.10.2023 la Teatrul unteatru) și „Algocalmin” (r. Irisz Kovacs, reprezentație pe 13.12.2023 la Teatrul Odeon – în cadrul proiectului Fabulamundi).
Acesta este un text despre scrierea unui text dramatic. A fost prima dată examenul meu la cursul Structuri ale textului dramatic, în cadrul masteratului de Scriere Dramatică, de la UNATC „I.L. Caragiale”. Conține niște urme de teorii ale umorului și ale teatrului & literaturii, precum și niște pop culture, mai mult sau mai puțin pop.
Ce mă sperie cel mai tare la piesa mea de disertație, care este „despre două bătrâne sau ceva”, pentru a mă cita pe mine însămi în discuțiile cu persoanele apropiate, este o întrebare pe cât de inocentă, pe atât de grea. Mai grea decât întrebarea „Ce faci?” – care necesită, la rândul ei, un efort herculean – este „Care e povestea piesei tale?”.
O primă încercare, pe filieră monomitică, a la Campbell: un erou (de fapt, două eroine de această dată) primeşte/primesc chemarea de a intra într-o altă lume – spitalul. Deși cele două refuză chemarea, fiecare în propriul fel, acesta este destinul lor. Au de înfruntat mulți dușmani și multe peripeții până a ajunge înapoi în locul de origine, dar complet schimbate. Dacă încerc să-mi transform piesa într-un monomit, pare că această serie de răsturnări (în limba lui Aristotel, o serie de peripeteia), Călătoria Eroului, este doar un eufemism foarte lung pentru moarte. Un eufemism atât de lung, încât nici nu mai e amuzant.
Cuvântul „amuzant” mă duce cu gândul la Terry Eagleton. O primă întrebare pe care mi-o adresez și care pare că duce undeva este: există umor în piesa mea? Sigur, fiind un text menit pentru scenă, deci pentru o artă a prezentului și a paradoxului, sunt condiții propice pentru umor. Iar eu îmi doresc ca această caracteristică să fie bine reprezentată în textul meu.
Există un risc de punching down humour, de ceea ce Terry Eagleton numește un „umor al superiorității”. Nu un risc în măsura în care nu ar exista un public pentru un astfel de umor sau în care ar fi o categorie mai slabă a acestei mărci de comunicare, ci în măsura în care nu este umorul caracteristic scriiturii mele în general.
Riscul este mare pentru că cele două personaje principale diferă din punctul de vedere al nivelului de școlarizare, iar cea cu o educație formală încheiată prematur are și un mare respect pentru ritul religios. A mă raporta negativ la acest tip de umor este, așadar, o cale de a-mi contura personajele, deși în continuare mă întreb: Care este povestea piesei? Ce faci, piesă?
Cel mai probabil, umorul care o să transpară din textul meu, atâta vreme cât textul îmi respectă măcar puțin intențiile, este cel al incongruenței. Nu doar pentru că este umorul pe care mi-l exersez cel mai mult în interacțiunile mele de persoană reală, de „autoare de pe coperta cărții”, ci și pentru că protagonistele mele se bazează în întregime pe incongruență. Sunt două femei vârstnice și neajutorate, internate în spital, un loc din care cel mai probabil nu se vor mai întoarce.
Și totuși, ele sunt cele care fac lucruri să se întâmple. De la deslușirea ițelor unor platforme de… socializare precum Sentimente, până la încercări de a-și schimba identitatea pentru o zi, bătrânele mele eroine sunt menite să incomodeze în mediul steril și cu aer paliativ al spitalului. Dacă ne gândim la Peter Brooks și la al său „masterplot al lui Freud”, povestea în genere este în directă corespondență cu actul sexual. Cheia de interpretare a scriitoarei și pedagogei feministe Susan Winnett este aceea că story-ul, așa cum este el în general perceput, are o puternică valență masculină. În structura sa, plotul clasic reprezintă o acțiune decisivă a eroului, după o îndelungată cumulare a tensiunii. La finalul acestei acțiuni decisive, climactice, deznodământul promite o revenire la armonie, un afterglow, care, conform lui Winnett, nu este altceva decât un „eufemism pentru somn”, amintind de extenuarea fizică asociată orgasmului masculin.
Protagonistele mele nu sunt numai incongruente cu retorica asociată în general persoanelor vârstnice – aceste ființe asexuate, nesfârșit de înțelepte sau nesfârșit de morocănoase –, ci și cu această vigoare construită treptat, care duce înspre un punct culminant, indiferent de piedicile și răsturnările de până în acel punct.
Structura poveştii mele, ca să fac eu însămi o trimitere către Freud, este mai degrabă dornică să amintească de Thanatos decât de Eros-ul masculin. Este o serie de sforţări multiple în faţa inevitabilului, iar climaxul este, de fapt, un anticlimax. (Am urmărit numeroase reprezentări ale morţii de-a lungul timpului. Înfăţişările medievale se concentrează asupra călăreţului apocaliptic al Morţii, care se află mereu ascuns sau în plan secund faţă de ceilalţi trei călăreţi. El este adesea omis total din resprezentările picturale din biserici – în Bucureşti, am găsit o singură „biserică cu Moarte”, ultracentrala Kretzulescu. Ce încerc să spun cu această paranteză? Moartea este tabu-ul suprem, ascunsă în mult mai mare măsură decât alte aspecte ale existenței noastre – chiar dacă ea, conform teoriei freudiene, este un mecanism care ne împinge spre a acționa, adesea în moduri autolitice – celebrul death drive pe care psihiatrul austriac l-a definit în eseul „Beyond the Pleasure Principle”.)
Morțile anticlimactice pe care le-am folosit drept inspirație, în special din cinematografie și televiziune, arată această serie de evitare a tabu-ului final, iar când se întâmplă, este a. subit, b. inevitabil, c. neimportant în marea schemă a lucrurilor. Cele mai puternice exemple pentru mine sunt episodul final din The Sopranos, „Made in America”, și scurtmetrajul de animație Cat Soup. Decesul este, în aceste situații, elementul disruptiv suprem, elementul care încheie orice poveste fără a-i aduce cu adevărat deznodământul în forma sa specifică unui Eros masculin.
Poate. (Iată cum aici am generat umor din faptul că mă îndoiesc de mine și de ceea ce tocmai am afirmat, cu degetele care mai aveau puțin și-și luau zborul pe tastatură, vrând să se desprindă de un mecanism creier-ochi-mână care în mod clar nu le deservește corespunzător.)
Mai am o speranță de a-mi încadra mai clar povestea din punct de vedere structural apelând la Stephen Jeffreys. Într-adevăr, am un arc narativ cu multiple creșteri și răsturnări. Știu și când se termină acest arc narativ, care mai degrabă se frânge, ca o ogivă.
Cel mai apropiat tip structural este acela al lui Hercule inversat. Hercule, „eroul care nu renunță”, este încadrat atât în cele nouă tipuri de poveste ale lui Jeffreys, cât și în cele șapte ale lui Denis Johnston, într-o clasificare anterioară.
Chiar dacă protagonistele mele nu renunță în fața ruinei fizice sau a unei percepute trădări, ele vor fi înfrânte de moarte – singurul mecanism care este pură renunțare.
Bătrânele mele o să moară. Bătrânele mele o să facă niște lucruri înainte de a muri. Când vor muri, va fi cea mai rapidă și cea mai banală dintre fapte. Degradarea este lungă – și nonlineară. Moartea este, prin comparație, atât de scurtă.
Fotografie reprezentativă: Hulki Okan Tabak / Unsplash (crop)
scrie un comentariu