elefant.ro

Uneori ai sentimentul că orice dispariție lasă în urmă o dâră. Prezența ei stranie îi prinde în capcană tocmai pe cei care încearcă să își explice fenomenul pierderii. Fie pentru că limbajul este insuficient sau prea dureros, o astfel de căutare înseamnă să stârnești torsiuni afective și să expui nu doar un subiect fragil, ci o cavitate interioară oricum dominată de fantasme. Îmi place să cred că poezia Adrianei Teodorescu are forța să redea o lume invizibilă și autogenă prin intermediul acestor Povești de trecere cu noi (Casa de Editură Max Blecher, 2018), o lume în care carcasa golită a lucrurilor este locuită pe rând de moarte, accidente, boală, familie, care provoacă reconstrucții ale memoriei prin intermediul traumei. 

Încă de la început te rotești pe axa planetei Noiembrie, un astru pe care multiplele reconfigurări ale bolii îl împart în două emisfere, una cerebrală și cealaltă emoțională. Ele se confundă adeseori, deoarece sunt forțate intensitățile până în punctul în care orice graniță dintre viață și moarte este ștearsă, iar distanța dintre sine și celălalt trădează mai degrabă simultaneitatea planurilor, într-un joc în care vocile își încurcă destinul: „De la un moment dat, tot mai multe mașini au trecut peste noi/nu ne-a durut nimic,/dar vechi impulsuri ne-au dus la spital,/am spus că vrem să murim împreună” (pp. 24-25), „A fost nevoie să plecăm din noiembrie/ca dintr-o lume, ca dintr-o boală,/corpul nostru s-a strâns ghem” (p. 37), „picioarele noastre curgeau unul din altul ca un elastic,/nimeni nu ne putea asigura că mai suntem împreună” (p. 68).

Volumul se deschide cu poemul Noiembrie, în care dispariția figurii paterne coincide cu deschiderea unei fante în timp, precum o poartă către un spațiu în care durerea, hemoragiile și convulsiile anticipează o nouă moarte.

Nu este niciun secret că interesul Adrianei Teodorescu se extinde dincolo de moarte ca fenomen existențial, fenomenologic, istoric și sociologic, tocmai ca în poezie să fie decantate aceste viziuni și transformate într-o supratemă cu nucleu dur: „n-a știut și nu va ști nimeni oricât de mult am scris/oricum am mascat golurile din hârtie/că toți am avut moartea noastră” (p. 82). Punctul din care se despart linii coordonatoare este acest moment al pierderii, un noiembrie reprezentat și ca previziune, și ca vis, și ca loc în care se supraviețuiește sau care se părăsește, fiind, până la urmă, un dom spațio-temporal de mărime universală.

Într-o oarecare măsură, exact genericul și fatidicul noiembrie (care ar fi putut să reprezinte orice alt moment în timp) îmi dă senzația de neliniște dinaintea creației, precum în distopiile noir ale lui László Krasznahorkai. În Sátántangó este descris la un moment dat pulsul unei seri de octombrie care se aude dincolo de cuvinte și imagini. Din acel cluster angoasant care dizolvă formele iese la suprafață exact ideea de disoluție a terorii, de parcă odată obișnuit cu disperarea, omul vede dincolo de ce i se întâmplă și depășește trauma.

Urmează apoi, ca într-o procesiune cu tentă ritualică, o serie de recurențe ale momentelor de maximă tensiune (AVC-ul – boală succesivă, pragurile familiei către firesc și reglarea realității în doze din ce în ce mai concentrate), în care detaliile autoscopice se întrepătrund cu coșmarurile și amintirile. Aici se văd mai clar versiunile sinelui expus istoriei, într-un contrapunct exemplar cu divinitatea („va veni dumnezeu în halat alb, ne va arunca o minge/va fi un doctor cu mâini lungi și ruginite,/un sânge puternic îl va acoperi ca o formă de protecție/noi vom construi iubirea pentru el cărămidă cu cărămidă”, p. 19), cu propria stirpe („mă forțez să-mi doresc copii, să am nevoie de operații, să trăiesc în lipici”, p. 31) și cu sinele trecut sau viitor („Aș vrea ca adrianele, cele care au scris, cele care vor citi,/să știe că timpul a mers mai departe,/că una dintre ele, alături de M., de mama, de ceilalți, stă chiar acum pe malul mării cu toată carnea pe oase,/cu zodia creierului curată separând-o de valuri,/cu vascularizarea potrivită încoronându-le tuturor, din interior, capul.”, p. 55).

Nicidecum individualistă, vocea principală, păpușarul, scormonește cu cruzime realul tocmai pentru a lăsa loc pentru apariția comuniunii. Familia rămâne unită în ciuda apelor și câmpiilor negre care o ascund între crevasele lor nesfârșite. Tocmai acest sentiment uimitor de alăturare – chiar și în diferență – mi se pare cu adevărat zdruncinător la poezia Adrianei Teodorescu.

Pare că, oricare ar fi sfârșitul, și chiar dacă îl cunoaștem prea bine, calea spre iadul fiecăruia e mai degrabă viața pe care ne încăpățânăm să o trăim. Scrisul său îmi amintește de o altă poetă care controla infernul într-un Poem de dragoste: „Ziua în care descoperi/nesfîrșita bunătate a morții/și valul de sânge începe să inunde o parte a lumii.” (p. 75), Mariana Marin, în volumul un război de o sută de ani. Ambele găsesc liniște în epicentrul durerii, în locul din care pornesc rețelele arhi-cerebrale de cuvinte și în care se întorc pentru dozajul de fragilitate. În această arheologie de glasuri și stări se poartă încă o luptă, aceea a afaziei cu scrisul.

Până la urmă, tocmai din înfrângerea tăcerii ies viziuni marcante, căci există o perioadă necesară de doliu (tăcere) și una de purificare simbolică (scris): „Au fost lucruri care s-au întâmplat și pentru care n-au fost cuvinte./În timp ce în bărcile noastre de hârtie intra apa/mi-era frică de absență mai mult decât de nepotrivire.” (p. 79). Scrisul rămâne locul în care poate fi asumată orice identitate, iar de aici apare și recursul la colectivitate ca la un impuls salvator în universul Adrianei Teodorescu. Suntem mai puternici când eliminăm distanțele de siguranță, și de neoprit atunci când gândim împreună, pentru că orice cuvânt construiește pe loc o lume nouă și incandescentă.

Adriana Teodorescu, „Poveşti de trecere cu noi”, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2018, nr. pagini: 86


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de USGS pe Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here