cronici kooperativa poetică poezie recomandări

Poeți printre poeți: Romeo Aurelian Ilie, noua generație de poezie spirituală

Astăzi aruncăm o privire asupra poeziei spirituale. În literatura română nu există un număr mare de poeți care scriu sau vorbesc despre spiritualitate, cu atât mai puțin despre religiozitate sau, polically corect, despre re-ligio. În Istoria credințelor și ideilor religioase Mircea Eliade vorbește despre etimologia cuvântului „religie”, care la origine provine din limba latină, respectiv de la „re-ligio”. Acest substantiv a fost preluat în limba noastră pe filieră latină și înseamnă a lega, a reconecta, a re-face legătura cu Dumnezeu sau, mai bine spus, cu divinitatea. Pornind de la sensul originar al cuvântului (și nu numai), Eliade construiește o întreagă teză despre modul în care religia s-a format. Deoarece oamenii simțeau nevoia de a oferi un sens lucrurilor din jur, inexplicabile la bază, au creat divinitatea. Un element suprareal, care, tocmai datorită naturii sale intrinseci, poate explica de ce un eveniment a avut loc, nu a avut sau va avea loc.

În majoritatea religiilor, există o „poveste” consemnată de cărțile sacre privind modul în care lumea a luat ființă. Tot de multe ori, se povestește despre căderea în păcat a oamenilor, care i-au greșit, într-un fel sau altul, Creatorului. Dorința de a reface legătura pierdută dă chiar definiția religiosului, iar practicile aferente sunt consecințele firești, sistematizate de-a lungul timpului datorită energiilor pozitive, unidirecționale, repetate ale oamenilor. Nu se creează ceva artificial: prin sine, El prinde viață în ochii oamenilor, în sine, se umple de conținut. De fapt, dorința provine din păcat, corect? Căci în toate religiile (budhism, dar mai ales în iudaism, creștinism și islamism) există o poveste legată de păcatul originar, ultimele trei având chiar aceeași origine: Vechiul Testament sau Vetero Testamentar. Fiecare religie menționată are o interpretare diferită asupra acestui act vechi și sacru, bazat, în special, pe circumstanțe geografice și sociale.

Am pornit de la această idee, o scurtă introducere pe care o consider esențială pentru poezia spirituală/religioasă, fără a menționa alte câteva exemple par excellence, precum: R. Steiner, Paracelsius, Marpa și Milarepa, Platon și Aristotel – baza metafizicii. Este interesantă, totuși, originea cuvântului: ceea ce este deasupra fizicului, care o acoperă și o completează.

În fine, discutăm despre o poezie nișată, chiar nișă a nișei, am putea-o numi. Există foarte puțini poeți care în literatura română scriu despre această temă, cu atât mai puțini cei care și-o asumă, precum: Mihail Gălățanu (Evanghelia lui Barabas, Ed. Cartea Românească, 1996; Meșterii de clopote, Ed. Matinal, 1999), Constatin Preda, Nichita Danilov (care are o poezie combinată, nu e nici religioasă, nici spirituală, fiind mai mult un poet eterogen, având tematici chiar și politice/sociale), Emil Brumaru (Dulapul îndrăgostit, Cartea Românească, București, 1980; Dintr-o scorbură de morcov, Editura Nemira, București, 1998; Submarinul erotic, Cartea Românească, București, 2005; Dumnezeu se uită la noi cu binoclul, Editura Polirom, 2006; Rezervația de îngeri, Editura Humanitas, București, 2013). Acestea sunt numai câteva exemple, însă Brumaru este printre cei menționabili. Fără a divaga, trebuie să ținem cont de artificiul său poetic: eros și spiritual. Poemele din volumele citate anterior nu au o conotație pur spirituală, ci vin întotdeauna la pachet cu erosul.

Din acest punct de vedere, Romeo are loc suficient de dezvoltare: un vid (nu total) pe care-l poate umple. Se poate sesiza o anumită autenticitate încă de la debut: o spiritualitate care, în speță creștină, fără a-l cataloga astfel, este exprimată prin poetul-spiritual, poetul-om/personalitate și poetul-religios. Există, astfel, trei fațete ale poetului Romeo. Depinde la care dintre ele ne raportăm. Totuși, este de menționat că, până în acest moment, el și-a asumat o poezie pur spirituală, pe alocuri religioasă.

Patruzeci și unu, Eu, surdo-mutul,  Ed. Tracus Arte, 2018 – cartea de debut publicată în urma câștigării premiului Traian T. Coșovei, la care au jurizat următorii (menționabili): Ștefania Coșovei (soția), Dan Mircea Cipariu și Adrian Suciu (notabil pentru „Direcția 9”, o mișcare literară din care a făcut parte și poetul analizat de față). Ce este interesant la primul său volum publicat este chiar semiotica, care se împletește armonios cu firul poetic. După cum știm, semiotica analizează două subramuri, printre altele: numerologia și semiologia. De pildă, numărul 41 face referire la îngerul 41 (devenit de-a lungul cărții un adevărat laitmotiv), semnul sub care stau oamenii într-o perioadă determinată din viață. I-am putea spune, mai mult, îngerul metafizic (fără nicio legătură cu cel păzitor). Conotațiile principale sunt sensibilitatea exacerbată și căutarea sinelui. Deci, în prima lui carte, Romeo se descoperă și tatonează terenul poeziei (din acest punct de vedere fiind o poezie experimentală pentru autor), el încă nu știe cine e, nici ca poet, nici ca personalitate – valori care, vom vedea, nu pot fi separate în poezia sa, manifestându-se într-o oarecare armonie. Un bun exemplu în acest sens:

„8.

Of, în primăvara aceasta/ pomul conștiinței/ nu a dat decât/ 41 de Frunze.// eu, surdo-mutul,/ am să le încălzesc/ pe fiecare în parte,/ rugându-mă/ să nu cadă înainte de vreme/ bruma.// Cu fiecare frunză îngrijită/ șarpele mai leapădă câte o piele./ După cea de-a 41-a/ i-a rămas dezvelit sufletul/ și și-a tras în grabă peste el/ prima sa lacrimă// În primăvara aceasta,/ pentru întâia dată,/ șarpele s-a îmbrăcat în lumină.// – Vino, frate, să gustăm împreună/ din rodul muncii mâinilor noastre!.”

Șarpele, în acest caz, semnul răului și consecința principală a păcatului originar este văzut dintr-o perspectivă diferită: omul modifică caracterul șarpelui, ceea ce este complet contrar Bibliei, mai exact Capitolului Întâi din „Facere”. Este o perspectivă care ar trebui să-l arate pe Romeo ateu? Nu, nicidecum, ci doar diferit, curajos, chiar sincer. Astfel vede poetul lucrurile. Cum ar putea, de pildă, un șarpe să lăcrimeze? Este, în primul rând, o atitudine preponderent umană, arătând o oarecare tristețe. Or, Răul nu se poate exprima astfel, el este însăși semnificația tuturor lucrurilor negative. Prin această combinație dintre pasaje biblice (exprimate în simboluri) și exprimarea tipic poetică, Romeo creează imagini noi, diferite față de cele deja evocate în mod regulat în literatura română. Mai mult, este chiar necaracteristică poeziei de azi.

Această sensibilitate exacerbată și căutarea de sine se regăsește de-a lungul întregii cărți, de asta poezia sa nu este coagulată la acest moment, poetul-Romeo este în căutare de perspective. Deși cartea de debut este confuză, exprimând o autenticitate prin semiologie (o formă de estetică care lucrează cu semnele și semnificațiile lor, respectiv cel al șarpelui, al chipului cioplit în poemul 38. etc.) și prin numerologie (semnul îngerului 41 care se referă la omul-poet care se caută pe sine și încearcă să se descopere), cea de-a doua lui carte, Lacrima Tatălui, este mult mai clară. Aici, poezia sa este mai coagulată, mai autentică, sentimentul este potențat, exprimând chiar o imuabilitate în poeme. Romeo trece cu ușurință de la poetul-spiritual la poetul-om și, în final, către poetul-religios.

Canalul de comunicare autor-cititor este însă, în continuare, înfundat, chiar dacă a fost îmbunătățit. Poezia lui este mai coagulată, mai clară. De asemenea, îi lipsește o anumită vigoare, de care ar avea mare nevoie pentru a transmite până la capăt sentimentul. Uneori, pasajele, din cauza simbolurilor, îngreunează empatia și înțelegerea cititorului în general. Dacă o poezie nu-și îndeplinește scopul final, de a transmite emoție, indiferent de tipul ei, își va pierde o parte din valoare. Desigur, unele poezii (Ritual I) prezintă această caracteristică, dar sentimentul nu este dus până la capăt. Cred că ar fi mai bine, pe viitor, dacă Romeo ar insista mai mult pe acest tip de poeme, unde sentimentul este vârful de lance, iar religiosul (la pachet cu simbolurile) este doar subînțeles, acționând mai mult ca un substrat. Ar cuceri mai mult publicul.

Totuși, există un salt de la prima sa carte.

Lacrima Tatălui este împărțită în trei: Se întorc demonii în rai, 24 mp (unde există mai puțină religiozitate, mai multă spiritualitate, intrinsecă poemelor, și sentiment) și Alzheimer. Desigur, dacă prima parte este mult mai religioasă, unde întâlnirile cu poetul-religios sunt mai frecvente, chiar spiritual, pe alocuri, în cea de-a doua parte există poetul-personalitate şi poetul-spiritual. Finalul cărții are rolul de a rotunji, de a oferi o concluzie care închide armonios cartea, exprimând simetrie. În 24 mp Romeo se concentrează mai mult pe sentiment:

„Ritual I

Am intrat pe ușă/ am dat jos adidașii/ geaca de piele/ hanoracul/ blugii/ șosetele/ am rămas/ în chiloți/ în haina sacră/ consacrată/ pentru baia/ rituală/ cu spirt/ a mâinilor/ până la cot/ a cheilor/ a telefonului/ a clanței de la ușă/ a pragului/ a gândacului/ venit și el/ ca pelerine/ să se roage/ crezând/ că se face/ miezonoptică/ și priveghere/ pentru duminica/ sfintei cruci.”

Poetul nu vede lumea prin corp, dar cu ochii spirituali. O astfel de atitudine ne amintește de Gellu Naum, în special de cartea sa de proză „Zenobia”. O carte profund spirituală, care, desigur, a avut drept scop negarea tuturor valorilor comuniste din perioada aferentă. Nu ne poate arăta decât curaj, o perspectivă nouă asupra suprarealismului, ca și cum l-ar reinventa, chiar după ce publicase în 1980, „Partea cealaltă” (Cartea Românească) și „Poeme alese” în 1974. Este incredibil că în 2022 reușesc aceste poeme să spună ceea ce ele spuneau în anii ’80 sub semnul cenzurii.

Tocmai din această perspectivă se întrevede autenticitatea poemelor lui Romeo: datorită modului de exprimare a unor idei religioase care nu se vor exprimate la modul direct, fățiș, dar se vor subînțelese, în combinație și cu discursul tipic poetic. Însă, unele poeme sunt prea directe, conceptuale, referențiale, care deși sunt bine scrise, sunt prea clare (sau prea puțin clare, în funcție de cititor). Postumanistul de astăzi preferă poemele subînțelese, indirecte, care nu se vor a fi simple, dar nici inaccesibile. Simulacrele sunt prea la modă, ca să nu mai vorbim despre moartea creștinismului, ciudate reverberații nietzscheene. De aici și saltul poetului: dacă în cartea de debut autorul era nesigur cu privire la sine, ca poet și personalitate, în cea de-a doua carte el știe exact unde se plasează. Știe precis ceea ce vrea să spună și direcția sa:

„Cain, fugarul

Așa cum hotărâse Dumnezeu,/ Cain a scăpat viu și nevătămat/ din toate războaiele lumii./ Nimeni nu l-a ucis/ și nici nu l-a atins/ nici gheara morții/ nici glonţul uitării [frumos!].// Tot fugind prin lume,/ lăsând în urmă secole,/ a ajuns și în fața mea.// Îl știam./ Îl așteptam de mult/ să-i caut semnul acela divin/ de la care i s-a tras/ nemurirea.// L-am găsit/ de la prima privire/ și chiar l-am atins,/ ușor, cu mâna.// El și-a urmat fuga.// Dar a rămas/ acest punct negru/ pe oglinda din baie,/ în dreptul frunții mele.”

În acest text îl întâlnim pe poetul-religios, poezia sa făcând referire la frații Cain-Abel, primii fii ai lui Adam și Eva. Cain a rămas în istoria creștinismului ca omul care a dat naștere răului, primul ucigaș dintre ucigași. Gelos fiind pe jertfa lui Abel, respectiv a mielului, semnul agriculturii, Cain, care a jertfit către Dumnezeu bucatele pământului, l-a omorât pe fratele său. Aceste idei sunt exprimate însă subtil, dintr-o perspectivă aparte.

Sunt de preferat poemele acestea subînțelese, iar nu cele care lovesc direct cu concepte, idei religioase etc. căci ele nu mai sunt tocmai actuale. Poemul „Ritual I” este mult mai aproape de cititor astăzi decât „Cain, fugarul” și, for that matter, toate poemele scrise în cea de-a doua parte a volumului. Tocmai pentru că ele poartă ceva esențial pentru cititorii de azi (chiar propice): sentimentul. Este mult mai apropiat spiritul identificat prin sentiment, decât cel prin concept, supus mai mult subiectivismului, bazat fiind pe experiențe individuale.

Trebuie spus, în final, că este printre puținii poeţi de azi care se folosește preponderent de spiritualitate, de religiozitate, de creștinism pentru a se exprima. El vine gol, la drept vorbind, în fața cititorilor. De aici rezidă autenticitatea sa. Cred că este tipul de poezie pe care trebuie să continue să-l scrie poetul-Romeo, cu rezervele sus-menționate. Va fi de ajutor generației viitoare.

Recomandare: cum ar arăta Romeo Aurelian Ilie vorbind spiritual despre tehnologia de azi și modul în care ne afectează viața de zi cu zi, deci dintr-o perspectivă postumanistă, transumanistă etc. Spuneam, găsim mai multe fațete: Romeo-poetul, Romeo-spiritual, Romeo-religios și Romeo-omul/personalitatea sa. Cum ar fi Romeo-postumanistul, transumanistul, anti-umanistul? Aici poate lucra mai mult poetul și mai are de lucrat, dar poate va reuși. Competiția redusă e de partea lui, așa că vom aștepta, vom citi și vom critica. Nihil sine deo. Dumnezeu e de partea lui.


Fotografie reprezentativă: Diego PH / Unsplash

despre autor

Cristian Gălăţanu

M-am născut în București. Am copilărit în acest oraș, cu bune, dar poate, și doar poate, mai mult cu rele. Piperat ușor pe salată. Sau un oțet ce-ți fac și dinții să se strâmbe. Capitala cu sânge de cerșetori pe zidurile din Piața Toporași. Cartierul lui Arghezi. Berceni definește ca personalitate. Bătut, scuipat și furat. Dar și în cele mai împuțite colțuri poți parfuma filozofie. Cartierul ultimului drum din Centru. Casa lui Piedone. Casa dezlănțuirii eului poetic. Aici te naști și, pur și simplu, mori.
Cărţi publicate: „selfie. dumnezeu și khayyam” (Vinea, 2015), „Geniul și Megalodon” (Vinea, 2018).

scrie un comentariu