În anul 2022 am avut parte de un debut electrizant, autentic, ce scoate cititorul din zona sa de confort. O poezie care oscilează ponderat între conceptualism, referențialism și lirism, unde emoția este mai potentă. Imaginile sunt frapante, fără a fi exagerate, ele sunt naturale, ca și cum scriitorul le-ar fi scris mergând sau mâncând. Ca și cum le-ar fi fabricat din gândire. Este vorba despre volumul Transcender, Ed. Charmides, 2022.
Poate vă întrebați: adică, confort?
Vă puteți imagina o pulă care zboară? eu da și subiectul, pe „numele lui: Ahura Mazda. A inventat vodca și limbajul C++”. Lui nu-i pasă de nimic ce comportă emoție, pentru el „gulagul nu înseamnă nimic// îl deranjează puricii. Se adună ca pilitura de fier/ pe magnet”. Pentru el, rasismul este doar „dialectică ieftină” și pula lui Ahura Mazda, la fel ca posesorul, în ciuda unor „lăbii cărnoase,/ cu peri fluturând în vânt.// Pula lui n-are aripi./ Știe asta./ [și] Se pune la somn/ liniștit”. Deci el nu simte. Unul dintre poemele emblematice, purtând pe umeri o realitate (relativă), care nu are, ei bine, nici un scop serios, altul decât jocandi causa. Artă pentru artă, la o adică. O poezie care dintr-o perspectivă filozofico-literară, prin ricoșeu, este utilitaristă, căci deși artă de amorul artei, nu este neapărat îndreptată către cititor. Preferabil este un joc al lui B. Petcu.
Volumul este ca un jurnal poetic, căci pe alocuri găsim autoreferințe, imagini virile, fruste, totodată acționând ca un povestitor. Realitatea lui este relativă, uneori naivă, căci poezia conceptuală se manifestă (în formele sale) autobiografic, îndreptată către propriile experiențe. Deși acestea din urmă pot fi călăuzitoare, sporind comunicarea în tunelul îngust, locuit de cititor și scriitor, sunt o sabie cu dublu-tăiș, căci ele pot și bloca (parțial sau ba, în funcție de subiect) comunicarea. Dacă nu există o prealabilă cunoaștere (cel mai frecvent) sau o cunoaștere imediată (mai puțin prezentă, precum simpla consultare a unui dicționar pentru definiția unui cuvânt/concept/referință necunoscut/ă), discuția se poate transforma în monolog. Cu toate acestea, pentru cei ce înțeleg, poezia poate deveni o adevărată plăcere (puțin sensibilă), mai ales când referințele sunt însoțite nu numai de imagini aparent simple, cu substrat (filozofic, monden), dar însăși trimiterile ascund un sens bogat, altfel abscons cititorului neavizat sau necunoscător.
Dacă cronica a debutat cu lipsa de confort la care scriitorul își supune cititorul, fără griji, fără pic de empatie, citez poemul intitulat „Paleocotical”. El povestește simplu, fără înflorituri, doar cu ajutorul unei estetici simple, plăcute despre „cum fac sex ai mei. Gâfâie. Tata rezistă/ ca un material dur. Eu mă simt mic.// Nu știu câți ani am. Mă bucur de zacusca/ făcută de mama cu aceleași mâini/ pe care le folosește să atingă mâini/ pe care le folosește să atingă penisul/ tatei”. Fie drept spus, ai putea zice că lui B. Petcu orice îi trece prin minte, scrie. Dar oare câți scriitori pot fi sinceri cu ei înșiși, deci și cu cititorul? Căci premiza (singura) valabilă de a atinge destinatarul, este sinceritatea. Curajul de a transmite propria personalitate și gânduri. El nu este rușinat, ci natural, istorisind (în versuri) ca unui prieten apropiat. Pentru el nu este intim, căci nu comportă empatie, însă tocmai din aceasta rezidă autenticismul său. Epicul este dat și de structura sa de poem în proză regăsită de-a lungul întregului volum.
Un alt poem scris în aceeași notă este „No Big Tragedies”. De data asta fatalist, ca și cum viața lui ar fi sfârșit, descriind-o prin sine („Viața mea o referință/ la conceptul de viață”), deși ideile sunt exprimate natural, obșinuit, lipsit de dramatism. Așa a fost să fie. Oricum, activitatea sexuală e benignă: „iubita mea a mers singură/ să se pișe. Nu primesc sex nici azi./ Oricum, nu știu ce contează”. Versuri care ar trebui să-l emoționeze pe cititor și, totuși, din cauza gândirii poetice carteziene nu o face, căci astfel este structurat poemul.
Frumusețea poeziei conceptuale constă tocmai în trimiteri, căci deși pot fi percepute diferit (în funcție de subiect) păstrează același înțeles indiferent de destinatar. El conține de asemenea infinite resurse.
De pildă, în „Realități netede, neporoase” (B. A. Petcu, Transcender, Ed. Charmides, 2022, pag. 51) întregul poem stă sub semnul lui Jashin, care deși poate induce în eroare cititorul, făcându-l să creadă că ar fi un filozof indian din sec. al VIII-lea d. Hr., acesta este, de fapt, un zeu fictiv portretizat într-un anime popular: Naruto Shippūden. Același este cazul cu epopeea indiană cu același nume „Mahabharata” sau cartea (științifică?) a lui Erich Von Daniken „Zeii nu ne-au părăsit niciodată” (un autor bestseller care încearcă să demonstreze teoria extratereștrilor antici, a tehnologiilor relevate și a colonizării umanității de aceștia). Ironia față de omul obișnuit se reflectă în propriul sine, autobiografic, autoironic: „Am ajuns duminică, la amiază. Pe tren/ un fost angajat CFR îmi povestește/ de armele futuriste din Mahabharata și/ ciocanul lui Thor. Extratereștrii antici,/ neintervenționiști până acum,/ au trimis mesaje subtile omenirii, dar/ omul din zilele noastre nu vrea,/ nu poa’ să înțeleagă”. Deși apatic, prin ricoșeu ajunge empatic, căci nu se simte mai diferit față de angajatul CFR care compostează biletele. Și el tot în Jashin crede.
Se poate observa și o atenție deosebită a scriitorului asupra detaliilor și a unui (unor) poem(e) lucrat(e), manifestată prin cuvintele și punctuația aleasă. Câteva exemple constituie sintagma ironică „până acum,” sau apostroful din „poa’”.
Există și subtilități postumane, precum versurile „Prins de metafizici minore,/ cu ochii în ecranul mare și neted, nu mai citește. Mă-ntreabă dacă eu cred în extratereștri. Eu cred/ în Jashin-sama, dar nu pot să îi spun. Iau în calcul/ multe lucruri posibile, îi răspund că/ știu de Zeii nu ne-au părăsit niciodată”. Metafizica este exprimată în obiectul realității relative (digitale), o spiritualitate nedefinită, dar care există și este omniprezentă: ești și totuși nu ești aici. Indiferent de locația subiectului, realitatea sa se exprimă tot prin ecranul digital.
Jashin, pe de altă parte, este simbolul lui Hades, care nu-și dorește altceva decât distrugere și moarte totală întregii omeniri (vezi mai multe pe https://naruto.fandom.com/wiki/Jashin). În același timp, deși personaj negativ, scopul (din perspectiva sacrificatorului) său este unul aparent pozitiv: de a ucide oamenii pentru a-i elibera de sub jugul morții, a materialității, de Samsara (de unde numele său, care trimite către un filozof indian asemănător cu concepția – inversată – a lui Adi Shankara). Această religie fictivă, lipsită de consistență, prezintă și un ritual (conotație metafizică): sacrificatorul trebuie să adreseze o rugăciune către Jashin premergător oricărui sacrificiu realizat în numele său. Interesant este și simbolul religiei, care amintește de cel al Diavolului: un triunghi întors (evident, răul, semiotic, semnifică reversul binelui).
În poezia lui Petcu, Jashin nu este altceva decât un simbol al incertitudinii, dar ce este Jashin? Un zeu fictiv, omniposibil, căci extratereștii antici pot exista în aceeași măsură în care Jashin ar putea exista (sau există), atâta timp cât el primește atenția necesară. Această teză este argumentată și de M. Eliade în Istoria credințelor și ideilor religioase, căci religia nu reprezintă altceva decât energia credincioșilor concentrată într-un singur „punct” (creând în jurul acestuia toate conotațiile necesare unui simbol).
Interesantă este și juxtapunerea, căci nu este nici comparație, nici metaforă (astfel cum am expus argumentat în Manifestul Infrarealist): „duminică, la amiază, am făcut pe cineva/ fericit. Doar consemnez, nu pot zice că/ înseamnă ceva. Inteligența mea emoțională e/ sub cea a țânțarilor care îți iau sângele și atât”. Scriitorul își explică credința sa în Jashin prin lipsa empatiei, căci nici el „nu cere empatie de la adepții lui,/ Jashin vrea rațiunea și s-ar putea să îi ofer/ puțină luciditate”. În final, credința și implicit pantheonul este arhiposibil, căci realitatea este relativă și credința nu este posibilă decât prin credincioși (altfel ea rămâne o realitate ignorată și absconsă, învăluită în aurele metafizicii).
Din acestea rezidă estetica poeticii lui B. Petcu, respectiv din: autenticitatea sentimentului, a modalității fruste în care (își) prezintă sinele, descoperit, transparent, pregătit de carnagiu. Iar referințele la Naruto nu sunt singulare. La pag. 68 regăsim un alt text intitulat „Sekizo, elefantul serii” care trimite la episodul 420 din Naruto Shippūden. Might Gay este personajul care posedă mișcarea care dă titlul poemului. Astfel, scriitorul posedă reziliență, dar nu stoic, în ciuda simbolului, ci „anemic, fără bani sau voință, caută alinare./ Repetă un nume. Și nu e numele lui/ Mestecă. Ingerează ritualic silabe./ În centru e numele lui Isus. Chewing Gum/ care aduce alinare”. Umbra poemului ascunde o antiteză, el este opusul lui Might Guy, dar care păstrează totuși unele reziduuri, căci „mizează în viața de zi cu zi pe intuiția sa”. Are o anumită încredere caracteristică personajului-simbol. Autobiografic ne confirmă „eu sunt Sekizo,/ elefanul serii” (traducerea japoneză a cuvântului Sekizo).
În ciuda poemelor preponderent îndreptate către conceptualism și referențialism, surprinzător este mixul acestora cu poemele senzitive, prin care cititorul descoperă, pe măsură ce se adâncește în jurnalul poetic, o nouă retorică, o gură de aer, întocmai ca o „salată boef” (pag. 37 din poemul intitulat „Toți ceilalți” – un poem experimental ce amintește de un dadaist postuman; pot spune că versurile mi-au făcut poftă!).
„Liniște în Berlinul de Est” este un astfel de exemplu. Un poem adresat către cititor având un scop utilitarist și infrarealist (căci Petcu este visceral, s-a tăiat și şi-a vărsat mațele pe masă, le expune la târg, explicând intestinul): „sângele tău curge prin parcuri și te simți totuși om. Ce întrebări?/ Și cui să le pui? Să visezi că te trezești/ fără văz, să nu ai răbdare să duci o idee la// capăt” (pag. 7). Seriozitatea scriitorului care ba își critică viața, ba se învinovățește, ba dă impresia unei aparente filozofii este tăiată brusc de râsul isteric, dulce: „glumesc prietenii mei. Poate îi cred/ Mi-e dor să beau o vodkă la masa lui Radu./ Să stăm beți până a doua zi dimineață./ Radu e măcelar pe texte și scrie/ despre măcelarii din Londra. Radu e prietenul meu./ Radu este, iar asta mă bucură./ Poate pe el nu,/ poate îl visează pe Radu ca fiind alt Radu” (nota mea).
Pe Petcu nu-l interesează să frapeze, să pară deștept, să viseze emoția mai mult decât un purice, un gândac, un țânțar (laitmotive), ci-și dorește simplitatea, viața așa cum se arată, adică goală, lipsită de sens, condimentată când și când de mici plăceri. Păcălește intenționat (neintenționat?) cititorul că ar fi mai mult decât un simplu supraviețuitor al Copoului. Un om simplu din Albele care încearcă filozofia (uneori se chinuie cu ea, alteori o aruncă), care ți-ar putea explica Spinoza, dar nu și viața sa. El are limitele ca minciuna, cu picioare scurte. El este „cel care duce limita acolo unde există deja.// Cam atât pot să spun despre mine” și „hotărât, merge mai departe”.
În „Hepatoprotect” filozofia (Wittgenstein, despre Phaidon) pare că preia frâiele în poezie, însă doar pentru un moment, pentru a reveni la realitatea mitocondriilor și a ficatului (atâta este limita realității sale). Și este un vers cu adevărat autentic, curios, neobrăzat: „deși au văzut dinții ascuțiți ai depresiei,/ sângele cum țâșnea din urechi ca dintr-o sticlă cu sifon./ Nu are puls. Nu crede că are. Ficatul lui e mai mare/ decât în urmă cu 20 de ani” (nota mea).
Cu resursele poetice nelimitate, Petcu se poate autodepăși, însă aș prefera s-o facă prin poezii mai senzitive, utilitariste, mai puțin conceptuale (păstrând autenticismul ce rezidă din acesta). Ar trebui să fie mai îndreptate către cititor, dacă sunt despre sine destinatarul să se poată identifica cu referințele. El trebuie doar să îmbunătățească salata boef, să adauge acel ingredient magic (căci condimentele le știe deja), care o face și mai gustoasă decât este.
Spuneam la începutul prezentei că poezia conceptuală se naște din realitatea relativă, căci se bazează pe propriul discurs, referințe, concepte. Nu oricine cunoaște universul Naruto (anime), filozofia analitică (Wittgenstein), indiană sau colonialismul. Este o poezie axată pe propriul univers care, inclusiv pentru cei avizați, prezintă riscul inerției, al monologului. Astfel, cu ce rămâne cititorul?
Am mai criticat lipsa scopului utilitarist în volumele/poeziile anterioare, pe motivul lipsei scopului, fie el imediat sau mediat (prin artă). Poezia ajunge să fie redusă la absurd, căci ce este ea, dacă nu o comunicare sfâșietoare dintre scriitor și cititor? În același mod în care filozofia antică nu a putut fi depășită de cea modernă, principiul se păstrează și-n poezie. Scopul ei primordial este atingerea sub orice formă a cititorului, or conceptualul, referențialismul înfundă doar mai mult canalul de comunicare (deja înfundat, eul cu greu putând fi sensibilizat). Acest aspect nu împiedică poezia lui Petcu din a fi autentică, sinceră, subtilă, jucăușă, creând scene deosebite, proaspete, dar o subminează prin caracterul ei apatic (deși paradoxal este și izvorul ei).
Ce menire mai are poezia dacă rămâne fără destinatar?
Ce înseamnă „transcender” în poetica lui B. A. Petcu? Un scriitor care nu-și găsește locul, ba este de-al generației, nu chiar (vezi „Bread’s Poet Society”), se simte autentic, dar își amintește de simplitatea oamenilor din provincie sau de gustul vodcii și de compania lui Radu. Ar mai fi fost bună vodca fără Radu? Sau Radu fără vodcă? Și este frumos. Și este trist. Este filozof, dar-i place vodca – ăsta-i marele lui „defect” (ha!). Lumea sa este referențială la tot ce există și are potențialul de a absorbi cititorul în ea, atunci când Petcu pune mâna pe „ciocanul lui Thor” și-l lovește direct la tâmple. Aș prefera mai multă emoție, mai empatic decât un purice, un țânțar care doar suge și atât, cititorul nu vrea să fie doar un one night stand. El vrea relația, totul sau nimic! Să depășească realitatea relativă (Plus ultra!) – vreau să-l văd pe adevăratul Bogdan-Alexandru Petcu în totalitatea sa, care deja se întrezărește. În final, un volum lucrat, un debut curajos, autentic, sincer. Potențialul există. Posedă necesarul. Deci, e pe drumul cel bun!
Bogdan-Alexandru Petcu, Transcender, Editura Charmides, anul publicării: 2022, nr. pagini: 75
Fotografie reprezentativă: Nastya Dulhiier / Unsplash
Poezia conceptuală este un gen de literatură experimentală care poate fi generată pe baza unui concept reductibil la o instrucțiune sau un set de instrucțiuni.
Nu se înțelege din această cronică așa ceva, ci mai degrabă pare să fie un fel de poezie lirică și/sau narativă căruia cronicarului îi pare a fi lirică de idei, sau care se folosește de un registru mai “anti-liric”… așadar, se instituie o confuzie. Poezia conceptuală e deja o sintagmă încetățenită în alte țări cu semnificația de mai sus. Dacă textele încă sună a poezie, cel mai probabil nu e poezie conceptuală, în cel mai bun caz hibridă.