La sfârșitul anului 2021, a apărut la Casa de Editură Max Blecher antologia tinerilor poeți din Ungaria, intitulată, parafrazând un vers din cuprinsul său, Către Saturn, înot. Antologatorul și traducătorul acesteia este poetul bilingv, româno-maghiar, Mihók Tamás. Criteriul de selecție a fost unul relativ simplu (dar care s-a dovedit cât se poate de inspirat), și anume vârsta, poeții și poetele antologate având în cvasi-unanimitate între 30 și 40 de ani. Antologia beneficiază și de o prefață foarte bine realizată, semnată de André Ferenc.
Principalul avantaj al acestui criteriu, al vârstei, este acela că a scos la iveală, poate în pofida așteptărilor, în principal ale celor care încă mai sunt tributari ideii de „generație estetică”, o foarte bogată și interesantă diversitate de stiluri, estetici și teme abordate, unite totuși prin numitorul comun al suflului tineresc, al spiritului de libertate și al nevoii de unicitate.
În cele ce urmează, nu voi merge pe varianta „scolastică” a unei recenzii de antologie, și nu voi supune analizei fiecare poet antologat. În primul rând pentru că, fiind vorba despre nu mai puțin de cincisprezece autori, aș risca să transform această cronică într-un eseu stufos și, fără doar și poate, obositor. În al doilea rând, pentru că nu am vibrat la fel de puternic cu poezia fiecăruia, și găsesc nedrept să pun pe vreunul dintre ei într-o lumină mai puțin favorabilă, cu atât mai mult cu cât ar fi vorba despre o abordare pur subiectivă. Voi încerca mai curând să surprind principalele estetici ale poeziei maghiare tinere, iar la final, să fac o scurtă paralelă cu poezia română tânără.
Voi începe prin a pune pe tapet poezia așa-numită ecologistă sau eco-poezia, cea în care poetul se întoarce la natură, își exprimă îngrijorarea față de nivelul de poluare al mediului înconjurător, ba chiar uneori ajunge să se identifice cumva, la nivel de empatie, firește, cu natura: „Așa începe: cu broaște agitate/ căzând la picioarele tale în grădină,/ ele așteaptă să-ți crești crengi deasupra lor,/ dar tu îți întinzi brațele și te-nrădăcinezi” (Áfra Jánoș, n. 1987); „Nu trebuie să uităm/ că în spațiul dintre noi,/ chiar și-n întuneric deplin,/ rinocerii de java și râșii iberici/ se trezesc la viață./ De ce nu i-ar cuprinde și pe ei mânia?/ De ce nu s-ar umple și ei de anxietate?/ De la un punct încolo, întunericul nu se poate întuneca mai mult,/ degeaba e primăvară o iarnă-ntreagă/ și iarnă toată primăvara./ Anotimpurile, ca niște ghețari,/ ni se topesc în palmele calde” (Ferencz Mónika, n. 1991).
De altfel, poetica eco se întrevede la mai toți poeții antologați în acest volum, așa cum și estetica post-umanistă, caracterizată printr-o poetizare mai mult sau mai puțin artificială a tot ceea ce înseamnă tehnologie și tehnologizare, este atât de prezentă și de firesc asimilată în poezia tinerilor maghiari, încât este destul de greu de pus degetul pe ea, de desprins dintr-un întreg, nu neapărat post-umanist.
Ceea ce este însă cu adevărat surprinzător este faptul că în plină „epocă” post-umanistă, umanismul nu se dă dus, ba dimpotrivă, se manifestă cu o voce destul de puternică, tinerii maghiari rămânând încă foarte bine ancorați în realitate, și foarte atenți la nevoile semenilor lor. Sunt tratate cât se poate de serios teme precum marginalizarea: „De câte ori merg la cumpărături,/ mi se alătură o fetiță. Cred că e bolnavă,/ fiindcă i se cojește pielea și fața îi este/ acoperită de urticarie. Nu știu ce are, dar/ mă însoțește mereu, iar eu o țin de mână./ (…)/ Adesea am senzația că doar eu o mai/ țin în viață mergând la cumpărături./ Pentru că, de altfel, nimeni n-o observă” (Bajtai András, n. 1983); sau migrația: „Oamenii sosesc în sat pe două coloane/ ca și cum fiecare ar aparține de cineva./ Drumul lung și-a lăsat pe ei amprenta,/ un copil spunea despre chipurile lor/ că seamănă cu feliile de pâine unse căzute cu fața-n jos, în care s-a prins tot jegul” (Izsó Zita, n. 1986); ca să nu mai vorbim și despre ororile războiului, descrise cât se poate de viu în poemele poetei Terék Anna (n. 1984), și cu asupra de măsură în poemul Scamatorie. Ce-i drept, în acest poem se întrevăd și note de autobiografism și de poezie terapeutică, dar dincolo de acesta, răzbate umanismul perfect asumat.
De altfel, poezia cu valențe terapeutice se regăsește și la alți poeți antologați aici, fie în registrul aparent echilibrat, post-terapeutic: „Terapia s-a încheiat, dar eu continui/ să-mi fac temele pentru psiholog./ Azi, de exemplu, i-am scris că sunt bine,/ deși nu mi-a trecut de tot anxietatea/ că nu citește scrisorile./ Firește că de când s-a încheiat terapia, nu îi trimit/ ce scriu, spaima asta are treabă cu trecutul,/ cu toate că abia acum și-a intrat în drepturi:/ niciodată nu va afla ce am descoperit, de fapt/ e și asta parte din terapie” (Simon Bettina, n. 1990); fie mascată sub forma poeziei pseudo-umoristice: „N-am mai fumat de o săptămână. Mă bucur./ Se zice că voi trăi mult și bine, mult mai mult/ Mult mai mult decât dacă nu m-aș fi lăsat. Măcar voi avea/ mai mult timp să mă bucur. Nu mi-a mai rămas/ decât să mă gândesc ce să fac, în fond,/ cu atât timp câștigat. În sfârșit aș putea/ învăța ceva cu adevărat folositor. Sau/ aș putea porni către Saturn. Înotând lent, pe spate,/ fără grabă, de vreme ce am timp berechet./ De vreme ce nu am mai fumat de o săptămână” (Simon Márton, n. 1984).
Aceeași haină a poeziei pseudo-umoristice o îmbracă, la Korpa Tamás (n. 1987), poezia spiritualistă, o poezie care, fără a fi eminamente religioasă, vădește interesul poetului față de lumea celor nevăzute, față de mister, față de lumea eterică, dacă putem spune așa: „metrou e ceva ce leagă/ două puncte pe traseul cel mai scurt./ potrivit inginerilor, a fost o idee bună forajul/ pe sub cimitir./ numai că surparea straturilor ce ferecă sufletele/ i-a neliniștit profund./ părea o întreprindere dubioasă/ și tragerea sistemelor de ventilație prin ferestruicile criptelor./ tunelul a început să înghită mormintele/ din Cimitirul Central asemeni unor plămâni de nestăpânit./ cine era în stare/ avea voie să-și evacueze morții./ (…)/ însă, între timp, Cimitirul Central s-a transformat într-o orgă imensă/ din cauza forărilor./ sistemele de ventilație verticale au devenit tuburi drepte/ și tunelul/ s-a prefăcut în boxe emițând afecțiune./ când vântul pătrundea în subteran, se activa/ întregul mecanism:/ astfel, pământul și-a mai stors/ câteva sunete înalte./ sunete pe care le poți auzi numai în timpul/ operației de timpan”.
Firește că în doze mai mici, se regăsesc în poezia tânără maghiară și alte tipuri de poetici, cum ar fi, spre exemplu, poezia cu note de suprarealism sau realism magic, poezia cu accente S.F. & Fantasy. Practic, la o privire de ansamblu se poate constata că sunt acoperite mai toate palierele spectrului tematic al poeziei, ceea ce spune multe despre spiritul poetic al vecinilor noștri de la vest, în general.
Spuneam la începutul acestei cronici că voi încerca și o scurtă paralelă cu poezia tânără română. Și aici vreau doar să spun că și în „ograda” poeziei noastre se întâlnesc fiecare dintre temele puse în ramă mai sus. Avem și noi poezie eco, iar unul dintre exponenți este chiar traducătorul și antologatorul acestui volum, Mihók Tamás. Tot aici ar mai trebui menționați, Gaby Eftimie și Vlad Drăgoi. În dreptul poeziei postumaniste îi avem pe Florentin Popa și mai nou pe Vlad Beu, acesta din urmă punctând decisiv și în dreptul poeziei spiritualiste. Iar la intersecția dintre post-umanism și umanismul ivit din empatia față de categoriile defavorizate, îi avem, printre alții, pe Andrei Zbîrnea și pe Monica Stoica. Cât despre poezia cu valențe terapeutice, am putea spune că la noi a devenit un trend național, tot mai mulți poeți și mai ales poete, transformând poezia într-o adevărată formă de terapie, dar aici o voi menționa doar pe Ileana Negrea, câștigătoarea en-titre a Premiului Național pentru Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima. Ce am vrut să spun, de fapt, prin această paralelă? În primul rând faptul că, cel puțin la nivel de poezie, putem susţine, cu mâna pe inimă, că suntem la același nivel cu poezia europeană, cu poezia occidentală, ceea ce nu este deloc puțin lucru.
Revenind însă, pentru încheiere, la obiectul acestei cronici, îl felicit pe Mihók Tamás pentru această frumoasă întreprindere, care ne-a îmbogățit, zic eu, semnificativ, bagajul poetic.
„Către Saturn, înot – tineri poeți din Ungaria”, selecție și traducere de Mihók Tamás, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2021, nr. pagini: 200
scrie un comentariu