Într-un prezent tulburat de război, Simfonia mută a lui Nichita Danilov reordonează însăși structura Universului, aducând în atenția publicului cititor întrebări existențiale care dau sens însăși vieții pe care o trăim.
Această colecție de nuvele și povestiri, recent publicată la Editura Polirom, scoate din matca sa definiția concisă a hazardului, reordonează particulele, dispersează atomii și integrează personaje-simbol. Spectrul Urmuz, pictorul Van Gogh, profesorul Stephen Hawking sunt doar câteva exemple extrase din aerul „surd, ca de pâslă” al acestei lumi noi.
Atmosfera din Simfonia mută e sub semnul furtunii, dar și al nălucirilor, al unui vis continuu și straniu, al unei realități în care pătrund, nestingherite, „semnele Gheenei”. E o lume stăpânită de „imagini-ființe”, de „existențe posibile ce nu și-au găsit încă rostul în lume”, aceleași care vin să pună singurele întrebări care contează, cele care trasează căi de acces între lumi infinite și finaluri multiplicate la nesfârșit prin două oglinzi puse față în față. Realitatea propriei minți își pierde contururile, conștiința și trupul se dilată deopotrivă:
„era ca și cum aș fi întins o praștie având drept țintă propriul meu chip, care îmi apărea în fața ochilor, aflat undeva departe, de parcă ar fi fost absorbit de vid”.
Întreaga lume își restructurează formele anterioare, Universul se rescrie sub legi noi sau, mai degrabă, legile vechi ies la iveală, străbătând toate straturile lumii actuale:
„Căci, pe măsură ce imaginile mele se umpleau de suflu, eu mă goleam de tot ce constituia puls existențial. Dar aceasta doar pentru o clipă. În timp ce mergeam, totul se multiplica. Și clădirile, și străzile. Și norii, și păsările ce se perindau pe cer”.
Fiecare povestire integrează aceste reguli care permit unor personaje stranii să-și prezinte viziunea asupra unei lumi care nu pare să fi fost niciodată așa cum o vedeam. Își fac loc, de fiecare dată, realismul magic, absurdul, straniul, fantasticul, într-o armonie paradoxală, căci simfonia propriei minți este cea dintâi tulburată.
Existența e pusă sub semnul întrebării, în încercarea de a afla dacă „spiritul controlează materia sau materia spiritul”, este cert însă că, în Simfonia mută, „normalitatea și legile imuabile ale lumii în care trăiești o să ți se pară de multe ori absurde”.
Există aici o poezie a pierderii, a distrugerii creației și a zădărniciei lumii. Doamna Scrumeda, ogarul Luna și bătrânul Otto par să fie doar unii dintre solii acestor mesaje care dizolvă realitatea în umbrele incertitudinii. Aceeași poezie se strecoară însă și în fragmentele realului uman, firesc prin emoțiile și pierderile universale:
„Pe măsură ce trecea timpul, înstrăinarea dintre noi devenea tot mai acută. Și pe măsură ce ne înstrăinam, lucrurile din jurul nostru, masa, scaunele, paharele, ceștile de cafea păreau cuprinse de aceeași repulsie pe care o aveam unul față de celălalt”.
Aici, „întregul care-și caută partea pierdută în haos” este dirijorul, însă haosul nu poate fi potolit, nu poate fi închis într-un colț al existenței. Granițele se șterg, iar propria existență e pusă sub semnul întrebării, angoasele și credințele sunt aruncate într-un singur malaxor al hazardului:
„Mergeam pe străzi, simțeam însă în spate doi ochi morți, înfipți adânc, sub vertebre. Senzația aceasta nu mă părăsea și vedeam imaginea mumiei mele stând la masă, privind în gol. Viziunea ei mă urmărea pretutindeni”.
Legile materiei fie se rescriu, fie își arată chipul până la adevăratele dimensiuni. În „Colecționarul de suflete”, un nou dirijor ascuns își dirijează noua ordine:
„Pacient cu stadiu vechi al spitalului S., Pavilionul II bărbați, unde se interna din când în când pentru deparazitarea sufletelor de helminții vizibili și invizibili, Remus obișnuia să-și facă promenada seara, pornind pe urmele sufletelor ce-și fluturau aripile, irizând aerul din jur”.
Fiecare dintre aceste personaje diluează hotarele dintre ceea ce vedem și ceea ce nu am crezut cu adevărat că există. Cu noi verdicte, aceste simboluri care par să fi existat încă de la începutul Universului oferă, odată cu fiecare nuvelă sau povestire, alternative ale lumii în care ne găsim, alături de răspunsuri la întrebările pe care nici nu știm că le avem în noi.
Tot un personaj-dirijor, profesorul Stephen Hawking, în Simfonia mută, întărește această prăbușire a existenței noastre:
„Ne apropiem cu pași repezi de o apocalipsă iminentă. De acel punct în care se strâng toate liniile, pentru a fi împrăștiate înapoi, în infinit. În această lume nu mai e loc pentru ficțiune. Fiindcă, într-un anumit sens, această lume pe care o accesăm e însăși ficțiunea pură.”
Și, în același timp, din același punct, istoria se poate rescrie, lumea se poate recompune sub imperiul unor noi reguli, renăscând din propria-i nebunie.
Din luciditate sau nu, din convingerea că hazardul ne guvernează, de fapt, viețile, o compoziție cu note ascunse, imposibil de auzit pentru cei care nu văd dincolo de hotar, strecoară întrebări și fragmente de fantastic în lumea obișnuită, tracasată, convinsă de propriul adevăr, dar cu speranța continuă că mai există și altceva. Nichita Danilov se dovedește, și de această dată, nu doar dirijorul, ci și compozitorul fantastic al unei simfonii nepieritoare.
Nichita Danilov, „Simfonia mută”, Editura Polirom, anul publicării: 2022, nr. pagini: 344
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu