Nimic nu-mi place mai mult pe lumea asta decât recenziile în care nimic din ce face autorul (sau autoarea), din punct de vedere tehnic sau tematic, nu este bine. Adică recenziile în care autorului (sau autoarei) i se reproșează, pe scurt, că nu a scris un volum atât de bun încât cronicarul să nu mai aibă motive să se dea jos din pat să spună orice despre carte[1]. Cu atât mai mult îmi plac recenziile de genu’ care au în centru un volum de debut.
În cazul de față, volumul de debut îi aparține Denisei Ștefan, și plath dansa prin bucătărie, care a și fost unul dintre volumele finaliste la concursul de debut organizat de Casa de Editură Max Blecher. Și, evident că nu am de gând să ofer mai mult spațiu decât l-am oferit deja „recenziei” din început, în care se și contabilizează aparițiile acelorași cuvinte (fără rost sau dislocări majore). Ceea ce mi se pare mișto, deși lumea literară bună deja se plânge de această direcție de ceva vreme (o știu și din proprie experiență), este faptul că Denisa refuză ideea unei poezii postdouămiiste (postumaniste? Mă depășește folosirea acestor etichete în variație liberă), cel puțin ca imaginar, continuând linia douămiiștilor care își scoteau „mațele” p-afară în poezia lor. Iar a refuza să scrii cum se scrie pentru că așa vrei tu și nu te interesează ce are de spus lumea literară mi se pare salutar, mai ales că vârsta autoarei o predispune spre a-i plăcea poezia postumanistă și a o și scrie, ca să duc prejudecata până la capăt.
Volumul are trei părți, cele mai consistente fiind prima și ultima. Prima, cu numele „secvențe”, deși pare să fie vorba preponderent despre locurile comune ale imaginarului familial, primele două poeme contrazic această impresie, fiind mai degrabă despre o iubire pierdută (sau terminată prost): „lanțul rupt păzește ușa/ întredeschisă/ când am aflat că s-a sinucis/ am fugit de acasă// de atunci nu am mai închis ochii// în felul meu am iubit-o chiar dacă pentru o singură noapte & știu/ că din încheieturile ei/ s-au născut deja lilieci” (p. 9); „am să așez un buchet de flori/ pe poteca noastră din parcul rozelor” (p. 10). Avatarurile spațiului familial, în schimb, sunt cinstit-traumatice, dacă pot să zic așa. Deși, din punctul meu de vedere, ar trebui să existe o discuție mai serioasă și amplă în spațiul literar românesc, cel puțin (în legătură cu alte literaturi, nu-mi permit să fac afirmații, că efectiv nu le cunosc atât de bine), despre vizibilitatea scriitoarelor care scriu despre traumă vs cea a scriitoarelor care preferă să scrie din interiorul unei feminități cinstite, asumate ca atare, ca fiind girly, pop glam, bubble gum, nu mă deranjează și nu mi se pare că este un tip de imaginar complet epuizat cel la care apelează Denisa Ștefan: „de fiecare dată când dau mâna cu un bărbat/ mă gândesc la taică-meu/ mereu calcă pe accelerație când sunt copii pe trecerea de pietoni” (p. 12); „pentru mine taică-meu e o siluetă cocoșată care pute a marlboro roșu/ scurt/ cu dinți copți și o cicatrice în palma dreaptă” (p. 13); „bunicul meu e tatăl meu/ oglindă spartă în care mă recunosc/ la mormântul lui/ am pilotat avioane militare din panglici am tras cu lumânări în aer/ și i-am săpat groapa cu mâinile” (p. 15); „taică-meu o atingea pe maică-mea doar când îi lua banii ascunși în sutien. banii de ciocolată. banii de mâncare. banii de drum. la cârciuma din colț el făcea mereu cinste. în cortul din pături și perne nu intra niciodată” (p. 16). Și da, ar fi simplu să mă plâng că trece prin locurile comune, știute și bătătorite de douămiiști înaintea ei, dar Denisa Ștefan e capabilă și de (auto)ironie: „sunt unul dintre ăia/ care scriu despre alcool și tutun/ în timp ce consumă alcool și tutun/ orice alt subiect este un clișeu” (normal că toate subiectele sunt clișee, mai ales când te naști după secole de literatură – poate nu română, dar totuși).
Un punct de coagulare nu îndeajuns exploatat în interiorul volumului este personajul iuna, despre care presupun că este o femeie, deși sonoritatea numelui mă duce cu gândul la un nume de bărbat (sau oricum, o ființă androgină), din cauza/datorită lipsei lui „i” dintre „n” și „a”: „această înmormântare nu-și are locul/ brațele se întind deasupra sicriului/ gândacii vor să supraviețuiască!/ iuna// un câine anemic cu dureri de stomac// globii oculari un munte de sare benedictin” (p. 31). Ceea ce mă face să mă îndoiesc și mai tare de faptul că iuna este proiectat ca un personaj strict feminin este și titlul următorului poem, „sărmanul iuna!”: „și fesele geamantanelor din aeroporturi/ călărite peste program de femei cu strungărețe/ acronimele pașilor noștri urmând palierul celor cu handicap/ au umplut până la refuz tobele marii orchestre simfonice de la oradea/ cuvântul a fost mai întâi un cal alb într-o vitrină din sibiu/ ascuns mai apoi într-un vagon fără locomotivă/ iuna suntem noi/ sărmanii” (p. 49), dar poate mă înșel și, de fapt, numele iuna nu echivalează cu o identitate feminină și asta e doar în capul meu. Pentru că obiectul iubirii apuse e o ea.
Nu-mi fac probleme că Denisa Ștefan nu va mai scrie din cauza unei recenzii (sau mai multe) negative. Mai ales că zicea la atelierul de proză queer cu Schiop că ar avea deja un roman scris.
acest display de senzualitate este dezamăgitor
cloroformul stă neatins în sticluța lui și așteaptă luna plină din octombrie
când e ziua ei și marșul funebru va răsuna în barul nostru preferat
mă voi asigura din toate părțile și îi voi lăsa cadoul pe o piatră funerară
diferența dintre vii și morți e una infimă
unul se mișcă singur și altul doar cu ajutor
uneori îmi vine să-mi prind părul cu o clamă dar prefer o legătură strânsă
din care să nu pot scăpa singură
uite că iar
am pomenit de singurătate și morți când de fapt voiam să-ți zic de
ziua ei care e în octombrie
iuna știe ziua fiecărui prieten adevărat pentru că și el este un prieten adevărat
în schimb eu trebuie să mi le notez și când mă cert cu cineva șterg repede
data de naștere
de parcă l-aș șterge din existență și amintirile n-ar avea viață proprie
[1] Și de vede plusurile, oricum nu sunt relevante pentru discuție, că par un soi de notă de subsol, deci, în fond, se deranjează doar pentru minusuri, care trebuie scoase în evidență.
Denisa Ștefan, și plath dansa prin bucătărie, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 74
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Tobias Tullius pe Unsplash
scrie un comentariu