Căsătoriţi în anii 60, Aldo şi Vanda reprezintă în prezentul romanului „Noduri” un cuplu cicatrizat, ale cărui amintiri sunt mai degrabă dure, decât plăcute.
S-au căsătorit de tineri, din entuziasm şi dragoste, însă fără să-şi fi consumat elanul şi dorinţele care se cern pentru a lăsa la suprafaţă maturitatea. Astfel că acum, la bătrâneţe, deşi au trecut câteva decenii de la nişte momente foarte dificile pentru căsnicia lor, încă mai sunt urmăriţi de chestiuni nelămurite.
Contează şi faptul că entuziasmul lor iniţial a dus la apariţia a doi copii, Sandro şi Anna, care au în romanul lui Domenico Starnone un rol mai important decât cel pe care ai putea să-l ghiceşti după primele pagini.
Pare un început facil, cu nişte scrisori pe care Vanda i le trimite lui Aldo, cel care s-a hotărât să-şi părăsească familia pentru a se muta cu o tânără de care s-a recunoscut îndrăgostit. Scrisorile cresc în duritate, însă stilul lor direct şi simplu îţi sugerează o lectură sub aşteptări. Totuşi, impresia se schimbă în mare măsură când Starnone îi dă cuvântul soţului infidel şi îţi oferă posibilitatea de a vedea şi cealaltă faţă a poveştii.
Aldo e un neîmplinit în dragoste. Până la urmă, nu înţelegi de ce s-a căsătorit cu Vanda şi, mai ales, cum de a putut să-şi părăsească familia şi mai ales copiii pentru o relaţie căreia ar fi putut să-i intuiască eşecul. În plus, e şi naiv, uşor de păcălit de un aparent vânzător ambulant ori de o fată de la livrări.
De cealaltă parte, Vanda îşi iubeşte soţul, dar pare că mai degrabă ţine de el ca de o idee, ca de un segment de cerc, care odată şters riscă să-i ruineze viaţa de familie perfectă, aşa cum o visează ea, din care fac parte doi copii şi un soţ permanent subordonaţi. Vanda e cea care ia toate deciziile, iar când altcineva din cercul ei îi neagă puterea şi controlul, ajunge să treacă la măsuri necugetate.
Până la urmă, un cuplu normal, ca atâtea altele, cu imperfecţiunile lui. Este uimitor cum secretele supravieţuiesc cuplului şi cum, fără ca adulţii să bage de seamă, copiii sunt marcaţi de nişte decizii care i-au neglijat.
„Singurele noduri care au contat pentru părinţii noştri sunt acelea cu care s-au torturat reciproc întreaga viaţă.”
După ce le dă glas Vandei şi lui Aldo, Starnone îi lasă şi pe copii, acum adulţi, să vorbească. Iar ei o fac aşa cum nu prea te-ai aştepta.
Frumos titlul acestui roman, foarte bine ales. O metaforă care face trimitere la ce anume leagă şi desparte un cuplu, dar şi la ceva concret, nişte noduri de şiret pe care Sandro le face precum tatăl lui, deşi se pare că nu a fost învăţat în mod special să le facă aşa. La fel, interesantă alegerea numelui motanului care le îmbogăţeşte viaţa lui Aldo şi Vandei, Labes, un cuvânt care în latină înseamnă dezastru, nenorocire. Şi mai sunt câteva chestiuni de construcţie care fac frumos acest roman surprinzător până la sfârşit.
Construcţia pare să-i fi reuşit cel mai bine lui Starnone, care s-a concentrat asupra celor doi adulţi-personaje principale, ca un adevărat psiholog. Suspansul e acolo, deşi nu ai zice asta de la început, şi senzaţia e că povestea aceasta se multiplică chiar şi în timp ce scriu aceste rânduri în multe, foarte multe, case din lume. Un univers comun, din care ai ceva de câştigat dacă ţii la ideea de cuplu şi la felul în care deciziile tale pot schimba vieţile celor din jur.
Domenico Starnone, „Noduri”, Editura Litera, 2018, traducere din limba italiană: Cerasela Barbone, 192 de pagini
scrie un comentariu