T. S. Khasis (pseudonimul lui Sergiu-Tudor Cașiș – născut în 1975, la Lipova) a absolvit Liceul Industrial „Atanasie M. Marinescu” din Lipova, în 1992. A debutat editorial în anul 2003 cu volumul Farmacia cuvintelor (editura Viața Arădeană). În 2005 a publicat la editura Vinea Arta scalpării, carte nominalizată la Marele Premiu Prometheus – Opera Prima, reluată, cu câteva poeme inedite în volumul pe datorie (Casa de pariuri literare, 2011). În 2015 i-a apărut aparenta naturalețe a vieții, la Casa de editură Max Blecher. Este laureat al Premiului Euridice (2006) și al Premiului Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad, pentru debut. Recent i-a apărut un nou volum de poeme, plăcerea spectacolului, la editura Tracus Arte. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
M-am gândit de multe ori că principala problemă a oamenilor este aceea că nu sunt sinceri nici cu ei înșiși, nici cu cei din jur. Constrânși fie de constructele sociale, fie de teama de a nu fi judecați sau atacați, oamenii ajung să își construiască măști peste măști pe care le poartă atât de mult încât li se lipesc de chip (știu, este deja un șablon). Poezia lui T. S. Khasis din acest volum vine și dă cu tifla acestei realități, în numele adevărului de sine.
Dacă îţi place citestema.ro:
Mai întâi, el se revoltă împotriva așa-zisei ordini impuse cu forța de societate: „întins în pat rulez/ gânduri despre ordine și disciplină.// la sfîrșit va fi beznă pentru totdeauna./ fără grădinițe stelare, fără onoare.// gata și cu memoria. rămân în pat,/ disciplinat și ordonat”, printr-un poem care ne duce cu gândul la Alexandru Mușina și la ale sale versuri: „Ei mi-au spus, sugerat, ordonat:/ Trebuie e necesar se cere// (…)// „O.K. am zis./ Și am îmbătrânit”.
Apoi se dezlănțuie în poeme de o sinceritate de sine debordantă, pe care nu se străduiește să o cosmetizeze mai deloc, ba dimpotrivă, uneori manifestă o plăcere sinceră în a-și da franchețea pe față, atât în chestiunile banale, ce țin de cotidian: „grație/ unui porc din viena/ bag o pizza cu de toate/ și în sfîrșit o să mă pot căca liniștit”; cât și în cazul unor situații mai delicate, cum ar fi dragostea sau relația de cuplu: „11 dim. sîntem/ în fața cinematografului și/ urlăm unul la celălalt:/ mi-ai futut viața, bețivule! Te urăsc te urăsc!// încerc să fiu amenințător,/ dar cerul știe mai bine, așa că alunec pe bordură/ și mă prăbușesc la picioarele ei: vrei să mă ucizi, curvo!/ și tot/ ce văd în clipa aia sînt razele urcînd ușor pe pulpele ei/ albe ca neaua// la despărțire, en plein soleil,/ mi-a dăruit una din celebrele/ ei perechi de bikini./ bogdaproste”.
Bineînțeles, nu lipsește nici umorul simplu, sincer, izvorât din autoironie, din faptul că poetul se ia cu bună știință în glumă sau mai precis, își ia viața în glumă, refuzând efectiv să facă din mult titrata stare de bine un scop în sine, o mântuire încă din viața aceasta: „uneori mă doare arătătorul mîinii drepte:/ prea multe click-uri în prea mulți ani,/ prea mulți cei care voiau cu orice preț -/ despre copaci și devotament, despre inocență// și perseverență. apoi, vreo 10 secunde, jena, tăcerea/ prelungă au omorît totul./ ți-a întins mîna, i-ai strîns mîna de parcă ați fi făcut ceva/ grozav împreună./ să mă suni dacă o să fie probleme. da, firește, și nu va fi/ nici grabă, nici măiestrie,/ doar o muscă nervoasă pe dop. sau, cine știe, frecvența/ cu care valurile inundă plaja”.
Una dintre legendele filosofice ce gravitează în jurul lui Socrate, filosoful care nu a lăsat nimic scris, este aceea conform căreia, ajuns în piața de mărfuri, în bazar, cum am spune noi astăzi, acesta ar fi exclamat: ce de lucruri inutile! Pe urmele lui Socrate, mii de ani mai târziu, T. S. Khasis lansează exclamația inutilității aplicată însă cumului de informații, de cultură, de știință pe care un om normal îl poate asimila într-o viață și care de cele mai multe ori nu ajunge să-i folosească concret la nimic: „ammianus marcellinus/ asediat de persani și ciumă,/ goana lui în noapte/ și camaradul rănit, abandonat/ și cum ai intrat tu în cameră/ pe 20 mai 2016 cu părul desfăcut,/ 17 ani și inima ca o honda-n flăcări./ te-așteptai la altceva -/ cuvinte mai mari +/ imaculata din/ ia-o de la 0./ treburile astea nu merg așa,/ naiba știe cum merg. totul ar fi trebuit/ să fie perfect./ dragoste și ură. totul?/ da, totul./ sau cum, în copilărie, călcam apăsat/ în nisip/ zăpadă/ noroi/ și-apoi ne studiam urmele/ cu o-ncîntare pe care-acum,/ cînd insist să pretind că am/ atîtea de zis,/ n-o pot ironiza – / pură inutilitate,/ aer curat”.
Spuneam mai sus că poetul nu pare să se preocupe, sau cu un cuvânt mai adecvat discursului său poetic, să se sinchisească de dimensiunea stilistică a poeziei sale. Doar câteva subtilități estetice, dovadă că nu vine nici el de nicăieri în poezie, în rest, însăși sinceritatea sa devine o estetică în sine: „ca de obicei/ nu cad pe gînduri./ zac pe scaun./ mă poți confunda cu un om care visează.// nu vreau să-ți placă de mine./ poți sta acolo unde ești, poți/ rămîne la mă-ta-n pizdă/ sau îți poți calcula restanțele.// eu o să feliez parizer, apoi,/ cu ajutorul ăstor două litre de țuică,/ sper ca până-n zori/ să-mi beau mințile, ca de obicei”; pentru că, nu-i așa, „vrînd nevrînd/ ajung în același punct”.
Poezia lui T. S. Khasis reprezintă un praf de sare pe rana realității contrafăcute.
T. S. Khasis, plăcerea spectacolului, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2023, nr. pagini: 98
Cumpăraţi cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Wolfgang Hasselmann / Unsplash
[…] Pentru ”Plăcerea Spectacolului” (Tracus Arte), T.S. Khasis parafreazează și dezvoltă ușor o idee din jurnalismul lui Eminescu: ”e atîta religie pe planeta asta/ încît e imposibil ca unii să nu le dea altora-n cap. am repetat-o/ privind răsăritul cărămiziu/ (neon imens/ arzînd lumea)”. Mai minuțios este Romeo Aurelian Ilie aici. […]