elefant.ro

Domnul Grumfeld Zadyk a avut doi băieţi buni şi unul pus pe tocat bani în cazinourile din Budapesta. „Am de unde, sparg banii cum vreau eu”, zicea Zadyk cel mic.

Armin şi Herman erau băieţii buni. „Sînt cei doi ochi cu care voi vedea lumea şi cînd nu voi mai fi printre voi”, zicea Domnul Grumfeld Zadyk. După aceea îşi striga odraslele: „Armin, Herman! Herman, Armin!”. Herman venea repede. Pe Armin trebuiau să-l aştepte cîte o jumătate de ceas. Se ferchezuia. Apărea zîmbind înspre Domnul Grumfeld Zadyk. Herman era tăcut, încruntat.

„V-am chemat să-mi văd ochii. Voi sînteţi ăia!”, zicea Domnul Grumfeld Zadyk, făcîndu-le semn că-s liberi.

Despre Zadyk cel mic, Domnul Grumfeld Zadyk zicea: „el e cel care mă ajută să văd în lontrul meu, aş fi vrut să fiu ca el, Budapesta, chiar Viena, au cazinouri unde aş fi trăit adevărata viaţă”.

Zadyk cel mic era iubit de Domnul Grumfeld Zadyk. Nu-l văzuse de şapte ani. „Mă topesc de dorul lui şi de supărare. Îmi poartă numele”, îşi şoptea Domnul Grumfeld Zadyk. „Cum de nu-şi dă seama? O să mor fără să am putinţă să-l văd”, striga Domnul Grumfeld Zadyk. Din Munkacevo unde trăiau ucraineni, unde avea familia, castel, nu se auzea strigătul ce semăna tot mai mult cu un piuit pînă-n Budapesta.

Domnul Grumfeld Zadyk era capul familiei. Înfiinţase o societate forestieră pe acţiuni. O botezase „Karpathya”. Îi spusese afacere de familie. Cumpărase zeci de mii de hectare de teren, gatere, avea afaceri peste tot în Imperiul Austriac şi-n Regatul Maghiar. Societatea Karpathya pornise la drum în anul 1892. Zecile de mii de hectare de teren aveau pe ele păduri.

De cîte ori auzea de sumele pierdute la cazinoul din Vac, de către Zadyk cel mic, Domnul Grumfeld Zadyk îi spunea poliţistului-şef din Munkacevo: „Foarte bine. Are de unde”.

Familia din vechime a Domnului Grumfeld Zadyk era menţionată într-un document, pentru prima dată, la sfîrşitul secolului al optuşpelea. Zadyk-ii erau comercianţi mici în regiunea Frankfurt pe Oder din Germania. „Arhivele nu mint”, zicea Domnul Grumfeld Zadyk. „Mici comercianţi, ăştia am fost”, zicea Domnul Grumfeld Zadyk. Pînă am apărut eu. Domnul Grumfeld Zadyk, care am cumpărat moşii de zeci de mii de hectare. Cu credite pe la bănci nemţeşti. Am avut nas, am mirosit afacerile nemţeşti şi apoi m-am aruncat în ele. Bun înnotător. Terenuri forestiere în Austria şi Ungaria, pe teritoriile Transilvaniei, Maramureşului, Cehu-Silvaniei şi Ucrainei, în Moldova şi Polonia. A venit boom-ul industriei lemnului. L-am aşteptat. A venit. Am construit Palatul Zadyk în Munkacevo. Mi-am luat cetăţenie maghiară. Am ajuns concern unguresc. Am deschis linie de transport maritim internaţional de lemn pe care am înregistrat-o în Marea Britanie. Mi-au rechiziţionat-o în Primul Război Mondial. „Trebuie să înveţi să pierzi”, zicea Domnul Grumfeld Zadyk. „Cîştigi şi pierzi, aşa înveţi, Herman”, zicea Domnul Grumfeld Zadyk. „Pierzi şi cîştigi, Armin”, zicea Domnul Grumfeld Zadyk.

Pe Zadyk cel mic au vrut să-l boteze Albert sau Bernard. Domnul Grumfeld Zadyk şi-a impus vrerea. „Va fi ca mine”, a zis. „Zadyk cel mic”, a mai zis. „Deocamdată”, a încheiat.

Domnul Grumfeld Zadyk a fost evreu. Le-a lăsat pe fetele şi nepoatele lui să se mărite cu cine le place. Aşa au ajuns fetele catolice şi iudaice. Paula a fost măritată în familia fostului prim-ministru al Ungariei. Armin a luat-o pe Melania, fiică a croitorului imperial, Adolf Weiner. Zadyk s-a bucurat. A ridicat o construcţie impunătoare în Sighet. Era anul 1887. Casa de pe strada Thokoly Imre a impresionat oraşul de la poalele Solovanului. Grumfeld Zadyk a spus: „Armin şi Herman, Herman şi Armin, a voastră să fie reşedinţa asta!”.

Herman a plecat la Braşov. A vîndut partea lui către Armin. Armin a adus-o pe nevastă-sa, fata croitorului imperial, şi i-a spus: „Baroană Melania Weiner, a ta să fie reşedinţa!”. Melania şi-a adus o doamnă de companie, Hrotko Terezia. Au apărut: lacurile, filigoriile, pavilioanele, rondourile cu flori, mobilierul cu decoraţiuni, cu pereţi şi tavane pictate, cu sculpturi pe holuri. Pasiunea Melaniei s-a împlinit. Melania s-a îmbolnăvit. I-a spus Tereziei Hrotko: „Să mă duci în sicriu prin grădinile de la vilă, Terezia”. „Mă ocup şi de piatra funerară din cimitirul romano-catolic care se va pune la căpătîiul baronesei, Melania”, i-a răspuns Hrotko Terezia. Aşa a fost.

Armin ajunsese baron. Îşi vedea de afaceri. Domnul Grumfeld Zadyk era îngropat în capela familiei din Munkacevo. Zadyk cel mic se spînzurase la Budapesta de ramurile unui măceş înfipt cu rădăcinile în zidul cetăţii Buda. Trupul lui a rămas patru săptămîni în bătaia curenţilor aspri de luna aprilie, pe care-i trimitea cursul Dunării înspre zidurile cetăţii. L-au recunoscut după haine. L-au îngropat cu banii găsiţi în buzunarele de la paltonul îmblănit. Pe cruce stă scris la nume: „Necunoscut”. În cazinouri nimeni nu i-a simţit lipsa.

Armin a vîndut proprietăţile familiei Zadyk în Transilvania şi-n Maramureş în anul 1942. S-a mutat cu zadyk-ii la Budapesta şi Viena.

***

În anul două mii unsprezece, în vila doamnei Melania funcţiona azilul de bătrîni. Pînă-n anul 1995 acolo a fost spital.

Lucram la ziarul din Mittelstadt. În ziua de 11 martie două mii unsprezece a zbîrnăit telefonul din redacţie. O voce de femeie, o voce bătrînicioasă mi-a spus că la azilul de bătrîni din Sighet, strada Dragoş Vodă, numărul 11: „Avem o tragedie, domnule Valerian”. Tavanul unei camere din vilă a căzut peste doi bătrîni care dormeau. Nu s-au mai trezit. Vă aşteptăm”. 

***

M-am dus. Casa avea rondouri de flori, turnuleţe construite proaspăt. Mă plimbam agale pe trotuare. În apropiere e biserica unde, duminica la ora 10:00, veneam cu părinţii. În vacanţele de vară, bunicii locuiau pe strada Făget, pe malul Ronişoarei. Mă întorceam pe lîngă vila care mi se părea plină de mistere bine ascunse între ziduri. M-am oprit la uşa mare. De mai multe ori. N-am intrat niciodată.

***

Eram ţintuit în faţa aceleiaşi uşi de la intrarea în azilul de bătrîni. Mi s-a părut că-n spatele rondourilor cu flori am văzut o doamnă plimbîndu-se. S-a deschis uşa: „Poftiţi, domnule Valerian”, mi-a spus plictisită vocea care mă sunase de dimineaţă. „Sînt Terezia. Hrotko Terezia. V-am chemat în virtutea transparenţei faţă de presă. Vă rog intraţi în salon”, mi-a spus doamna.

Apoi a strigat înspre grădină: „Melania, du-te înăuntru. Doar vezi că sînt probleme”. „Aici e strada Dragoş Vodă, numărul 11?”, am întrebat cu o voce pierită. „Mă scuzaţi, e fiica mea, Melania, o zăpăcită îndrăgostită de flori. Azi, însă, avem moartea în cămin, domnule Valerian. Aici e strada Thokoly Imre, nr. 1. Poftiţi!”.

Am urmat-o pas cu pas pe doamna Hrotko. Nu mă interesa subiectul. Doi bătrîni de 84 şi 92 de ani sfîrşiseră în somn, sufocaţi de bucăţi de tavan. Am privit-o atent pe doamna Hrotko Terezia. Am întrebat: „Domnişoara e doamna Melania Weiner, doamnă Terezia?”. „Bine-nţeles, domnule Valerian. Nu mi-e uşor deloc. Sînt atîţia ani”, a şoptit doamna Hrotko. Nu i-am auzit ultimele cuvinte spuse, parcă, scrîşnit. Eram pe trotuarul străzii Dragoş Vodă. În drum spre Grădina Morii. În Sighetu Marmaţiei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here