carturesti.ro

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul „Prietenul visătorilor şi al învinşilorde Andrei Crăciun, recent publicat în colecţia Ego. Proză.

Aceasta este povestea unui tînăr care pleacă acum, în mileniul al III-lea, pe urmele unui scriitor născut la Brăila în 1884. Numele scriitorului este Panait Istrati şi el a cutreierat pămîntul în lung şi în lat, cu inima plină şi buzunarele goale, trecînd prin Cairo, Napoli, Paris, Damasc, Beirut, Geneva sau Moscova, îndrăgostindu-se, lucrînd ca băiat de prăvălie, zugrav, mecanic, gazetar sau docher, ajungînd la sanatoriul de tuberculoşi, tăindu-şi beregata în încercarea neizbutită de a se sinucide, împrietenindu-se printre alţii cu Nikos Kazantzakis şi Romain Rolland. Tînărul din prezent umblă neîncetat în trena lui Panaitaki şi îi povesteşte celui de atunci toate cîte mai sînt pe lume, salbă de istorii adevărate şi fantastice, încîntătoare şi revoltătoare deopotrivă.

Andrei Crăciun (n. 1983) este ziarist, poet, eseist, dramaturg şi prozator. Are studii superioare în administraţie publică, ştiinţe politice, istoria ideilor şi mentalităţilor, cultură şi civilizaţie ebraică. A studiat la Bucureşti, Madrid şi Tel Aviv. Şi-a marcat epoca în gazetărie, fiind desemnat, pe rînd, talentul anului, cel mai bun tînăr jurnalist de cultură, editorialistul anului şi reporterul anului, între 2005 şi 2012. În prezent este doctorand în ştiinţe politice la Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati. La Editura Polirom, a mai publicat poemele-roman Aleea Zorilor (2017) şi Şi fericirea era obligatorie (2019) şi biografia romanţată Cioran. Ultimul om liber (2020).


Fragment

La Brăila am nimerit vara, pe când nu mai eram orb, și în unele case tocmai se întorseseră fiii rătăcitori, știi, Panaitaki, cum a fost secolul XX, în care și tu te-ai făcut tuturor totul, crezând în iubirea de aproapele? – de revoluția bolșevică s-au ales praful și pulberea și lagărele și sângele și foametea, întocmai cum ai profețit că se va întâmpla.

Și au venit și în țara noastră și au smuls oamenii din rădăcini, dar nici atunci nu s-a coborât raiul pe pământ și zorii lumii celei noi nu au răsărit niciodată, au dezlănțuit furia și trădarea și frații s-au întors împotriva fraților și lumina nu era nicăieri, peste tot o nesfârșită vale a plângerii și mai erau și marii naivi, cu marile lor iluzii, și tot ticăloșii au luat toată puterea adevărată, cum se întâmplă întotdeauna, dar poporului tot trebuie să îi dai ceva, ca să tacă și să uite și poporului i-au dat propaganda, speranța, teroarea și cerul unui bloc și un loc de muncă unde să nu muncească și copiii au fost luați din țărâna taților și bunicilor și străbunicilor lor și duși la școală ca să învețe carte, dar și să fie supuși partidului unic.

Și într-o zi pe pământ, și în ceruri s-a făcut foarte iarnă și lui Dumnezeu i-a fost foarte frig, și nici frații tăi, muncitorii, n-au putut să îndrepte lumea, lumea asta nu s-a îndreptat și nici nu se va mai îndrepta.

Iar acum toate acestea au trecut, Panaitaki, tot așa cum acum toate acestea sunt trecutul nostru continuu, trecutul continuu nu ne mai lasă să visăm, nu mai avem dreptul la utopii, utopiile mereu s-au sfârșit prost și oamenii nu își mai pun visele laolaltă și peste tot domnește zeul cel mai hidos din câți au domnit în trecerea timpului, căci tot banii stăpânesc lumea, Panaitaki, la ei e puterea și mama ta, spălătoreasa, n-a fost răzbunată, nu mai e nevoie de brațele spălătoreselor, automatele i-au luat omului și munca, dar sărăcia tot n-a trecut și frații tăi n-au fost mântuiți, și tații și bunicii lor poartă pe mâinile lor sângele timpului trecut.

E trecutul continuu și vara se sfârșește la Brăila, Dunărea e astăzi pustie și fără vapoare și un vagabond buimac nu mai are nici măcar ce corabie să urce, cerul nu mai duce nici spre Cairo, nici spre Alexandria, nici spre Beirut, nici spre Damasc, și tot Orientul e astăzi o lacrimă și Brăila e minunată și e uitată, o ruină din care când și când izbucnește o frumusețe care îți taie respirația și atunci trebuie să îți ții pulsul, ca să nu îți pierzi inima pe străzile sale secundare, lângă casele acelea magnifice în care stau ascunse povești vechi și piane vechi pe care nimeni nu le mai mângâie – și timpul nu mai e fratele nostru, Panaitaki, timpul e ucigașul nostru și de aici am gonit spre casa moșilor tăi de la Baldovinești și satul tău e tot o tristețe purpurie, acolo s-a ridicat acum un mare spital de nebuni și, când nu sunt furioși, nebunii sunt melancolici și cine știe ce durere duc și nebunii în inimile lor și o femeie stă la stradă și așteaptă să treacă o mașină în care să se urce, ca să se vândă, și lângă ea în praf trei țânci se înjură de mame în limba italiană, fiindcă fiii satului se nasc acum lângă Napoli, unde și tu ai ajuns, Panaitaki, mai mult mort decât viu în anul 1907, acel an magic din biografia ta, când ai călătorit pe aripile tuturor viselor spulberate, și eu o văd pe femeia din stradă și ea decojește o portocală și mâinile ei sunt delicate și cojile portocalei sunt irezistibil atrase de forța de gravitație și cad peste pământ și eu mă gândesc atunci la bordelul din Paris în care burghezii plăteau averi ca să se împreuneze în coșciuge, în timp ce copiii timpului tău mureau în zdrențe și știi, Panaitaki, dacă am mai fi oameni, ar trebui să ne petrecem eternitatea urlând de rușine, acum și atunci, și în veacul veacului, amin.

Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 176

Puteţi cumpăra cartea de la:


Credit foto Andrei Crăciun: Daniel Vrăbioiu

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here