Promițător titlu, nu-i așa? Totul începe cu faptul că, personal, chiar nu mă dau în vânt după poezia postumanistă. Am încercat și probabil voi mai încerca, tocmai pentru a nu fi acuzată că nu am făcut-o și p-asta, but I don’t click with it. Până acum nu am avut nicio revelație citind-o. Acestea fiind spuse, această recenzie s-ar putea dovedi o cinstită și onestă „radere”. Dar de data asta va fi despre volumul unui debutant, nu ca ultima oară când am făcut o „radere”.
Elena Boldor e ceea ce s-ar putea numi, fără să greșesc, o reprezentantă a generației Z, atât din punct de vedere sociologic, cât și poetic. Din punct de vedere sociologic, e născută în 2000, iar acest an, în listele occidentale generaționale, este pe lista de generației Z. Din punct de vedere poetic, dacă deschid Traxx, se poate vedea cu ușurință de ce e un volum postumanist, atât la nivel de structură, cât și la nivel tematic.
First of all, în primele două plachete ale volumului, cel puțin, „Practice existence on the Internet until your Internet persona gets cancelled”, respectiv „Getting used to the loneliest sounds”, există destule poeme sub forma unor tweet-uri sau mesaje livrate prin intermediul unor aplicații de mesagerie instant sau instantanee internautice ce par decupate de la începutul Internetului, când nu făceai chestii prea complicate cu html-ul. De asemenea, sunt și destule poeme-meme, cărora le dai share în privat sau pe anumite grupuri, mai selecte sau nu (le-aș cita, dar dacă nu respect grafierea din volum, nu are nici un sens s-o fac). Majoritatea poemelor poeme sunt scrise cu CAPS LOCK, CEEA CE FACE EXPERIENȚA CITIRII LOR CEL PUȚIN CIUDATĂ. Înțelepeciunea internautică spune că dacă folosești CAPS LOCK într-o conversație online, înseamnă că, de fapt, țipi. Dar probabil și asta e o formă de ironie postironică, genul acela când nu știi dacă e ironică sau neironică, iar asta nu poate decât să enerveze la culme, fie că vorbim de boomeri sau orice altă generație prea crispată – adică toate, în afară de generația Z. Acest aspect nu mă enervează atât de tare, că de cele mai multe ori, și ironia mea e postironică.
De fapt, ceea ce mă deranjează e sensibilitatea poetică a volumului care, în combinație cu tehnica și structura lui, face ca nu numai tot volumul, dar toată viața cuiva ca Elena Boldor să pară o mare memă. Totul este superficial, totul rămâne la nivel de suprafață, de ce să te agiți, de ce să-ți bați capul? Aproape că se poate vorbi de o ingenuitate primordială, în care nimic nu atinge instanța poetică, trece ca gâsca prin apă. Un eu plastifiat (sau tras în folia în care împachetezi bagajele în aeroport), care nu păstrează urmele trecerii sale prin lumea fizică. Vocea volumului e cea a lui Scarlett Johansson din Her, este o conștiință matematică ce există peste tot și nicăieri. Dacă vocea Samanthei mai are oscilații, mai geme când întreține relații sexuale cu Theodore, vocea lui Traxx este egală cu sine însăși. Emoția este mereu dezamorsată de postironie, de frigul persoanei care continuă să existe pe Internet mult după ce eul fizic, material a murit.
Mesajele rămân mult timp pe Internet după dispariția vocii care le-a produs, doar că nu e nici un receptor la capătul lor. Sau poate că este un receptor: extratereștrii, doar că nu vor înțelege de unde am venit și unde ne îndreptăm, asta dacă o făceam. Mai mult ca sigur nu vor înțelege obsesia vocii traxxice pentru Paris Hilton: „once i had a nightmare that paris hilton sent me to concentration camp bc i was poor”. Și nici nu mi se pare așa un staple al generației Z, ca să fiu sinceră. La fel de bine ar putea fi o referință a milenialilor pentru că și ei (sau noi) au prins cele două videoclipuri scoase de Paris Hilton înainte de 2010. Iar nostalgia e cu atât mai mare dacă un milenial ca mine se uită la Promising Young Woman și își dă seama că a trecut timpul. Și a trecut îndeajuns de mult încât să fi uitat că Kim Kardashian a avut o mamă sau bunică, nu mi-e clar ce ar trebui să fie Paris Hilton în schema asta (în fond, she invented the leaked sex tape, dar nu a primit atâta atenție ca Kim Kardashian după aceea).
Iar pentru mine, toate astea sunt enervante, cu toate că știu că, cel mai probabil, elevii mei de la Arte Plastice ar fi fierți după poezia Elenei Boldor. E enervant pentru mine să asociez poezia cu superficialitatea, cu suprafața, with petty drama, chiar dacă, până la urmă, asta ne compune viața. Celor mai mulți dintre noi, at least. E enervant pentru mine poate și pentru că am alt temperament poetic. Cred că poezia ar trebui să fie despre emoție, nu despre dezarmarea ei până în punctul în care nici nu mai contează. Blazarea is only good for so long. Chiar nu pot fi de acord cu Florentin Popa, Teona Galgoțiu și Dmitri Miticov când încearcă să mă convingă de faptul că există mai multă profunzime în poezia Elenei Boldor decât văd eu. Până și vocea Samanthei a provenit de la vocea unui om. Deocamdată, nu avem filme în care AI-ul să fie reprezentat de AI for real. Pe de altă parte, nu cred că mai contează atât de mult. Deja există un public pentru poezia codată în 0 și 1, oricât de facilă pare această găselniță la nivel tehnic. Poate nici vocea asta traxxică nu e atât de plastifiată pe cât am eu impresia, ci doar onestă în alte moduri decât cele pe care eu le-am acceptat deja.
this is all meaningless & death grips were right
relațiile umane pur și simplu nu sunt durabile
mă gândesc la toți tipii din viața mea
am stat acolo toți beți & perfect mulțumiți
încă mai cred în naivitatea mea și a celorlalți
acest lucru nu e la fel de semnificativ cum mă așteptam
aceasta este o experiență
există un amestec de încercare & teamă că n-ai încercat
destul
mor de tristețe și alcool
mi-am trădat credința că orice poate fi rezolvat apelând
la corpurile celorlalți
îmi imaginez cele mai bune lucruri despre ei
îmi imaginez palmele lor transpirate lovindu-mă cu
putere
îmi pare rău sau îmi pare bine pentru noi toți prinși în
viața asta
amuzantă & ciudată în același timp
rămâi singură în dormitorul tău, plângând și spunând
o, nu, nu din nou
și totuși, dragostea nu mai e acolo.
ÎN UNELE NOPȚI PLÂNGI MULT PREA MULT
TOT CE AM ÎNVĂȚAT ÎN VIAȚA ASTA
A FOST SĂ AȘTEPT CA OAMENII SĂ MĂ IUBEASCĂ
ÎNAPOI
CU TOATE CĂ EU O FĂCEAM DE F MULT TIMP
ȘTIU CĂ NU AR TREBUI SĂ MĂ FORȚEZ SĂ
BEAU ȘI URMĂTOAREA STICLĂ
CELE MAI BUNE LUCRURI ÎN VIAȚĂ SUNT RELE
PENTRU TINE
DUPĂ O CEARTĂ LA PETRECERE
AM AJUNS ACASĂ & AM COMANDAT PIZZA
MI-AI ZIS SĂ NU MĂNÂNC ÎN PAT CĂ O SĂ-L
MURDĂRESC
ȘI L-AM MURDĂRIT DAR DIN FERICIRE SCUIPATUL
MEU A FOST
SUFICIENT DE BUN ÎNCÂT SĂ-L CUREȚE
M-AM SIMȚIT FOARTE BINE CU TINE.
Elena Boldor, Traxx, Editura OMG, anul publicării: 2021, nr. pagini: 76
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Amy Shamblen pe Unsplash
scrie un comentariu