Perioada de neutralitate a României, 1914-1916, a fost, fără îndoială, o perioadă tensionată, nu doar pe plan intern, pentru politicienii români, ci și pe plan extern, pentru marii jucători de pe scena politică a Europei acelor vremuri.
„Misiunea contelui Czernin în România” – așa cum o demonstrează lucrarea adusă la cunoștința publicului de către istoricul Sorin Cristescu, de o manieră formidabilă și într-o traducere de excepție – era aceea de a menține, prin toate diligențele posibile, starea de neutralitate a României. Diplomații austro-ungari erau cvasi-convinși că potențiala ei intrare în război s-ar face doar de cealaltă parte a baricadei. Deși au existat voci, în 1915, care au pus problema unui atac asupra României din cauza traficului îngreunat de armament german către Turcia, în cele din urmă s-a acceptat ideea că o astfel de acțiune ar fi hazardată în condițiile constrângerilor legate de prezența Rusiei în Ungaria și în Galiția.
Într-o perioadă în care alianțele între beligeranți erau de o importanță capitală, contele Czernin avea, prin urmare, o misiune mai mult decât dificilă și ea se va finaliza pentru ministrul plenipotențiar imperialo-regal sub forma unui eșec diplomatic. Oricât ar părea de neverosimil, schimbul de telegrame cifrate între Germania și Austro-Ungaria demonstrează că în relație cu România – un stat mic, dar cu pretenții „halucinante” potrivit rușilor, de a fi tratată ca partener egal în cadrul unei coaliții a Marilor Puteri – reprezentanții oficiali ai acestora gravitau în jurul ei precum planetele în jurul soarelui.
Printre persoanele implicate în politica de vârf a Austro-Ungariei – potrivit informațiilor din jurnalul diplomatului german Wilhelm Muehlon, pe care îl citează autorul – e împământenită convingerea că relația românilor cu Austro-Ungaria e infructuoasă, iremediabil compromisă după cel de-Al Doilea Război Balcanic, părerea lor fiind că numai Berlinul le-ar putea garanta eventuala obținere a Transilvaniei la momentul oportun. Deloc surprinzător, diaristul antecitat consemnează curentul de opinie cu privire la dezmembrarea Austro-Ungariei: se va produce „mai devreme sau mai târziu în cursul acestui secol”, fiind „credo-ul popoarelor din răsăritul Europei, pe care și eu îl împărtășesc.” Diplomatul cunoaște în amănunt situația din România: aversiunea față de Monarhia Dunăreană, ura mocnită împotriva ungurilor, dorința românilor de a avea Transilvania. Știe că starea de neutralitate e o politică de moment și că orice tentativă a unor politicieni de a se ralia cu cei care sunt de partea Austro-Ungariei ar ridica toată țara împotriva lor: „O realipire (a României) la Germania este posibilă doar când se va avea de a face cu o altă Austrie și o altă Ungarie.”
Până la lectura acestei lucrări, n-am crezut că ar putea vreunul dintre liderii momentului, exceptându-l pe Wilhelm al II-lea, să-l concureze pe feldmareșalul austro-ungar Conrad von Hotzendorf ca manifestări, acesta fiind celebru pentru firea lui pasională și temperamentul belicos în relațiile cu superiorii și subordonații. Opinez că Ottokar Czernin se apropie ca „manieră de lucru” de Conrad von Hotzendorf prin felul în care gestionează misiunea pentru care e acreditat, având un temperament asemănător. În pofida limbajului pitoresc și a stilului tragicomic pe care îl etalează în schimbul de telegrame cu miniștrii de Externe, contele Leopold von Berchtold sau contele Burian, din toate rândurile sale transpare anxietatea politicianului. E un fapt ce confirmă încă o dată că titulatura pe care Sir Christopher Clark le-o conferă acestor decidenți ai destinului unei întregi umanități, de „constelație nefericită de personalități”, e pe deplin îndreptățită.
Idealul unității naționale sau problemele românilor din Transilvania sunt situate, evident, în arierplan pentru această elită aristocratică: paradoxul multor situații o dovedește. Cu toate că Czernin sesizează că românii „se așteaptă la mai mult decât intenționează să ofere contele Tisza”, afirmă cu nonșalanță în corespondența cu Berchtold că nu cunoaște de fapt revendicările românilor. Chiar și așa, în necunoștință de cauză, îi amintește lui Tisza de „chestiunea transilvană”. Răspunsul tăios al părții ungare, de o aroganță incredibilă, relevă antinomia arhicunoscută dintre cele două mari națiuni istorice unite prin „compromisul” din 1867. Pentru ultranaționalistul Tisza nu există o așa-numită „chestiune transilvană” și oricare ar fi nemulțumirile românilor, ideea aceasta „privește exclusiv politica internă a Ungariei”. Când se discută tangențial despre posibile concesii acordate românilor, premierul ungar precizează deictic: „doar eu voi preciza momentul (concesiilor) de realizare a demersului meu, așa cum consider eu de cuviință. Dacă în acest sens țin cont de dorințele guvernului de la Berlin, acesta este un gest de bunăvoință din care nu pot rezulta pentru noi nici un fel de obligații.”
Exasperat de tergiversările părții române, de maniera tracasantă în care Ionel Brătianu reușește de fiecare dată să eludeze un angajament ferm în favoarea Puterilor Centrale, Czernin stârnește ilaritatea când afirmă, de pe pozițiile „moralității” și ale „rațiunii” pe care le invocă cu patos, că nu își dorește din partea României „decât o neutralitate corectă și relații bune cu noi”.
Spațiul balcanic, cu siguranță, are un efect năucitor asupra diplomatului austro-ungar, fiindcă aproape de fiecare dată – hipnotizat fiind de declarații multiple, diverse și controversate, de zvonistica specifică spațiului acesta dintre Orient și Occident – mizează pe o carte necâștigătoare. Pe Regele Ferdinand îl consideră doar o unealtă în mâinile ministrului liberal, dar îl crede pe cuvânt că își dorește menținerea neutralității, că nu e la curent cu pregătirile pe care le face Brătianu la câțiva kilometri de frontieră în august 1916, că monarhul, așa cum i s-a confesat prințul Barbu Știrbey, „așteaptă cu dor nespus constituirea unui guvern condus de Titu Maiorescu”. Doar că sinceritatea pe care mizează se dovedește a fi o „armă fatală în multe feluri”…
Cu Ionel Brătianu are o relație de genul unei iubiri cu năbădăi: ar vrea să pună piciorul în prag, dar se teme că l-ar face „să se arunce direct în brațele rușilor”, căci considerente de politică externă îi zădărnicesc orice tentativă de a-l „speria” pe ministrul prezident. Și, într-adevăr, genul de declarații pe care artizanul Marii Uniri i le face contelui Czernin sunt de o asemenea manieră : „că trebuie să aibă încredere în el, <ca și până acum>, că își dă cuvântul de onoare (cuvânt cu greutate, dar în alte cancelarii europene, după cum se va vedea, nu în această zonă a Balcanilor…)
Deși percepe constant jocul dublu al lui Brătianu, căruia îi înregistrează cu scrupulozitate „parafrazele mincinoase” și „răspunsurile dilatorii”, nu reușește nici măcar înainte de ultimul ceas – cel al intrării României în război de partea Antantei, la 27 august 1916 – să se rupă cu totul de sub „vraja” învăluitoare a măiestriei cu care „Sfinxul” își duce jocul politic până la capăt. Permanentele oscilații ale diplomatului austro-ungar cu privire la personalitatea derutantă (pentru el s.n.) a lui Brătianu, merg de la euforie la disforie, de la dorința de a împinge în groapă „fantoma acestui fals erou”, un „politician șiret, care vrea mereu să mai câștige timp”, o „nenorocire” pentru România, până la afirmațiile contradictorii că „Brătianu nu ne este ostil, doar este ferm convins că victoria va aparține Antantei și din acest motiv se străduiește să nu o supere”. Toate acestea ne îndreptățesc, în contextul de față, să-i dăm dreptate comandantului rus citat de Mark Mazower în volumul „Balcanii: de la sfârșitul Bizanțului până azi”, că „România nu știe să lupte, dar știe să negocieze”. Prin intermediul lui Czernin, abilul Brătianu servește o contranarațiune Puterilor Centrale, menită să pulverizeze orice tentativă de devoalare a secretului privind iminenta aderență a României la tabăra Antantei.
Nereușind să obțină ceea ce își doresc, cu tot comportamentul tatonant – nici limbajul agresiv, nici cel conciliator nu au efectul scontat –, reprezentanții oficiali ai Austro-Ungariei și ai Germaniei sunt puși în situația de a asista înmărmuriți la intrarea în război a României, căci „Soarele, pentru toți românii, la București răsare”.
Sorin Cristescu (ed.), Misiunea contelui Czernin în România: 10 octombrie 1914-27 august 1916, studiu introductiv, stabilirea textului, traducere și note: Sorin Cristescu, București, Editura Militară, anul publicării: 2016, nr. pagini: 305
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu