Progresul tehnologic, sinonim cu o robotizare programatică a vieții și a domeniilor de activitate, goana după consum sau frenezia fantasmatică a mișcării și a producției sunt, în volumul lui Orlando Balaș, terra 2.0, prezentate din perspectiva unei alienări umane și industriale, deopotrivă. Discrepanța dintre trecut și prezent scoate în evidență ruptura de ritm sau rit al echilibrului și al vârstelor prin care natura a trecut timp de atâtea secole, fără a fi transformată/ mutilată conform unor perspective actuale, care conțin și un grad ridicat de egoism/egocentrism necesar intereselor individuale sau statale.
Astfel, timpul copilăriei reprezintă încă o imagine aurorală, unde, la nivel perceptiv, vegetalul se îmbina armonios cu acea candoare juvenilă, în măsură să transfigureze, în cheie biocenotică, universul senzorial al naturii:
,,pădurea copilăriei mele mai era doar un petec/ dintr-o pădure milenară care s-a tot micșorat/ pe măsură ce creșteau orașul, satele/ ogoarele și pășunile oamenilor/ un petec de pădure doar, însă/ o oază de fericire a copilăriei mele/ un arhipelag de biocenoze de-abia perceput” (pădurea).
Pe lângă factorul dezvoltării, progresul devine responsabil, într-o lume sau ,,eră a simulacrelor” (Baudrillard), de acea închidere a omului sau a spațiului între ramele unui conformism, deseori, lipsit de umanitate. Factorul coeziunii dintre individ și natură are loc doar în măsura în care cea din urmă poate fi transformată conform unor criterii alienante ale unei bunăstări mult prea artificiale. Până și ideea de confort domestic sau social cunoaște o dinamică ce ascunde latura dezumanizării:
,,anii au trecut și a venit progresul/ cu buldozere, cu șosea până la pădure/ cu alei asfaltate și borduri/ cu locuri de joacă moderne/ cu foișoare rustice instagramabile/ unde poți să faci poze în natură/ fără să te murdărești pe pantofi/ a venit progresul/ și pădurea copilăriei mele a murit”.
Condiția noastră fragilă și limitată, raportată la scara cosmică, este transpusă prin imagini de anticipație care conțin inserții parabolice. În cadrul unei dinamici universale, fără precedent, este subliniată diferența dintre hiperbola galactică și litota terestră care o simbolizează, în fapt, pe cea dintre măreție și decădere, dintre durabilitate și perisabilitate, dintre concretețe și iluzie:
,,două miliarde de miliarde de galaxii/ cu miliarde de miliarde de miliarde de stele/ pitice sau mari, gigantice sau hipergigante/ albe, galbene, albastre, roșii/ supernove, quasari, nebuloase/ împrăștiate într-un hău de nelumină/ la marginea întunericului/ sclipește o stea mică/ vizitată de comete prietenoase/ ce se strecoară/ printre cele nouă planete/ și centura ei de asteroizi/ aici/ pe a treia planetă/ pe mărgica albastră/ locuiești tu/ buricul Pământului/ centrul universului/ aici tronezi tu/ autocrat/ pe un munte/ de deșeuri” (centrul universului).
În universul bunăstării și al dezvoltării fără precedent, apare o anumită etică a suspiciunii legată de faptul că tot acest mecanism al fericirii contrafăcute și al sentimentului de perenitate, menținut mai mult pe căi digital-narcisiste, dezvăluie o latură distopică. În acest context sufocant, omul, idealurile sale sau mediul înconjurător ajung să fie învăluite într-o atonie uniformizantă, într-o artificialitate tentaculară, care tinde să anuleze forme, contururi sau esențe:
,,peste tot plastic/ trăim pe o planetă de plastic/ plastic în casa noastră/ în mașinile, școlile și spitalele noastre/ în ape, în păduri, pe câmpii, în deșert/ munți de plastic/ plastic în stomacul/ pescărușilor și albatroșilor/ ucenicul vrăjitor e într-o formă/ de zile mari/ transformă aerul în plastic/ o uimitoare lume polivalentă/ de polimeri, polistiren, poliesteri” (plastic).
O ambianță citadină supusă unei continue prefaceri printr-o dinamică a construirii și a tehnicizării totale, prezente în fiecare perimetru al existenței zilnice, ne amintește de atmosfera din poemul lui Ilarie Voronca, Ulise.Progresul se bazează, până la urmă, pe artefactul perisabil, dar necesar pentru doza zilnică de serotonină, însă, mai puțin, pe integrarea omului, din punct de vedere spiritual și identitar, în noile contexte industriale și urbane, întâlnite la tot pasul în lumea de azi, apărute într-un ritm alert, susținut de un sentiment de solidaritate în numele consumului de bunuri sau de spații, dar, în același timp, și al consumării de energii sau afecte:
,,orașul e un șantier/ orașul se dublează spre interior/ în dialectica progresului/ îmbrățișată plenar/ de la prima auzire/ șosele sparte/ pentru repararea covorului asfaltic/ pentru schimbarea conductelor/ de apă rece/ de apă caldă/ noi sensuri giratorii/ pentru că e mai bine/ să le înlocuim pe cele/ făcute anul trecut/ homo faber/ măcar asta face/ măcar se vede ceva/ măcar/ așteptarea noastră/ are un sens/ un nou sentiment/ de solidaritate/ de civilitate/ de omenie/ cândva/ vom trăi/ mai bine/ până atunci/ progresul/ ne face/ mai buni/ mai bogați” (homo faber).
La o lectură grăbită, am putea crede că premisele acestui volum propun, în absența vreunei soluții sau direcții, doar un cadru constatativ al declinului societal sau uman, și din pricina discursului, uneori mult prea didactic sau emfatic, al poemelor. Cu toate acestea, fiecare poem este o lecție despre umanitate și supraviețuire, despre efectele climatice și schimbările de paradigmă ale unui comerț care tinde, adesea, la o uniformizare a gusturilor, ideilor sau a identităților, dar nu și a memoriei care încă rămâne o enclavă de simțire și conservare a trecutului.
Orlando Balaş, „terra 2.0”, Editura Brumar, anul publicării: 2021, nr. pagini: 62
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Naja Bertolt Jensen pe Unsplash
scrie un comentariu