Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Psihologul meu de c***t și alte povești despre sănătatea mintală de Michelle Thomas, recent apărut în colecția „Hexagon”, traducere de Irina‑Marina Borţoi.
Michelle Thomas a avut primul său episod depresiv major în urmă cu câțiva ani, când a încercat să afle cât mai mult despre sănătatea mintală și a descoperit că nu toți specialiștii din domeniu pe care i-a consultat i-au dat sfaturi bune.
În Psihologul meu de c***t și alte povești despre sănătatea mintală autoarea vorbește cu sinceritate și umor despre propria experiență cu depresia și anxietatea – cum îi afectează acestea stilul de viață, ce o ajută să-și gestioneze depresia sau rolul părinților și prietenilor ca sistem de sprijin – și intercalează în relatarea sa fragmente din experiențele altora care se confruntă cu diverse tulburări mintale. De la medicație și terapie la întâlniri amoroase ori cu prietenii, Michelle Thomas ne înfățișează o multitudine de mijloace care o ajută să facă față momentelor în care e victima depresiei și ne oferă sfaturi care ne pun la adăpost de tot ceea ce ne afectează negativ sănătatea mintală.
Michelle Thomas colaborează cu publicaţii precum Healthista, Mirror şi The Guardian pe subiecte legate de sănătatea mintală, percepţia asupra aspectului fizic, dating online şi altele.
Fragment
Într‑o zi, acum şase ani, am început să plâng şi nu mă mai puteam opri. M‑am târât cu greu în pat, unde am rămas aproape două săptămâni. Am fost în stare să mă întorc la programul normal de muncă abia după şase luni.
Numele meu este Michelle Thomas. Sunt scriitoare (ceea ce înseamnă că îmi petrec cea mai mare parte a carierei lucrând în baruri şi cafenele). Sunt dependentă de manichiură, arăt ca un Sideshow Bob androgin şi iau zilnic 20 de miligrame de citalopram, un tip de antidepresiv din grupa inhibitorilor selectivi ai recaptării serotoninei (SSRI), pentru tratarea anxietăţii şi a depresiei. Nu mi‑am propus niciodată să scriu o carte despre boala mea mintală. Dar nici nu mi‑am propus vreodată să am o afecţiune mintală.
Depresia cu care mă confrunt nu înseamnă doar tristeţe şi sentimentul că te‑ai săturat de tot. Este primul gând care prinde formă când te trezeşti, e groaza că ieşi din uitarea pe care ţi‑o dă un somn de 18 ore. Înseamnă să plângi fiindcă ţi‑e sete, dar nu te poţi mobiliza ca să te duci până la bucătărie, să iei un pahar, să deschizi robinetul, să umpli paharul cu apă, să închizi robinetul şi apoi să bei. E lipsa oricărui sentiment, a oricărei motivaţii. Înseamnă să te prăbuşeşti pe pat, să le închizi uşa în nas părinţilor tăi, celor dragi, oamenilor care vor să te ajute, pentru că eşti epuizat de povara propriei lipse de valoare.
Faptul că am depresie nu înseamnă că sunt mereu deprimată, la fel cum faptul că ai alergie la înţepăturile de albină nu înseamnă că eşti mereu în şoc anafilactic. Abia când eşti înţepat devine alergia o problemă.
Asemenea unei persoane predispuse la depresie, o persoană cu alergie la înţepăturile de albină poate fi înţepată oricând. Alergia sa nu depinde de circumstanţele din viaţa sa. Chiar dacă câştigă la loto, arată ca un atlet sud‑coreean şi încearcă săptămânal, alături de Ruth Jones şi Charlotte Church, să dezlege misterul unor scenarii poliţiste, tot va fi alergică la înţepăturile de albină. Alergia sa nu este anulată de evenimentele îngrozitoare care au loc în lume şi nici de faptul că mulţi alţi oameni sunt în situaţii mult mai grave (şi nu ajută deloc să sugerezi aşa ceva). Faptul că eşti alergic la înţepăturile de albină nu te face un prieten rău, un părinte rău sau un angajat rău. Nu e un moft pe care ţi‑l permiţi şi nici un semn de egoism: e o anomalie chimică. Dacă o persoană alergică este înţepată de o albină, e important să nu îi fie frică sau ruşine să ceară ajutor. Tratamentele care pot ameliora efectele unei înţepături de albină în cazul unei persoane care nu este alergică, precum o compresă cu oţet sau cu o frunză de măcriş pe care ai scuipat, nu sunt eficiente în cazul unei persoane care este alergică la asemenea înţepături. Persoanele alergice au nevoie de un dispozitiv de autoinjectare cu adrenalină, iar în unele cazuri, de îngrijiri medicale de specialitate. Alergia nu dispare cât ai bate din palme şi o atitudine psihică pozitivă, deşi utilă, nu este un antidot.

scrie un comentariu