Pumn-de-Fier – Mircea Pricăjan

0
4

“Se întâmplă uneori să scrii la cerere. Să scrii, cum ar veni, pe comandă. În cazul Pumnului-de-Fier, comanda a venit din partea celui căruia trebuie să am mare grijă ce dorințe îi îndeplinesc. Pentru că la nici șapte ani, un copil poate să aibă cele mai bizare cereri. Majoritatea, complet nesănătoase. Unele cu totul nerealizabile. Când însă copilul îi cere părintelui să îi scrie o carte, iar copilul știe bine că părintele lui a mai făcut din-acestea, n-ai de ales decât să accepți provocarea. În definitiv, dacă părintele ar fi sudor și copilul i-ar cere un leagăn, ar primi cu siguranță cel mai bine sudat leagăn din câte poate face acel părinte. Comanda aceasta este nu numai realizabilă – este de-a dreptul o datorie părintească. Așa că și eu mi-am recunoscut datoria (între noi fie vorba, știam că momentul va veni și cred că l-am și pregătit de-a lungul timpului) și am lăsat orice aveam în lucru pentru a începe să scriu povestea băiatului cu pumn de fier.

Editura Polirom; anul apariţiei: 2018; pagini: 210.
Editura Polirom; anul apariţiei: 2018; pagini: 210

Înainte de toate a fost titlul.

— Tata, vreau să-mi scrii o carte și vreau să îi spunem Pumn-de-Fier.

Așa a sunat cererea și mai mult decât orice m-a bucurat acel plural. „Să îi spunem.” Însemna că băiatul meu își dorea să fie părtaș la efort.

— Așa o să îi spunem, Mihai. Dar hai să vedem ce ar putea să facă băiatul ăsta ca să aibă o așa putere.

Eram în patul lui, înainte de somn. Tocmai terminasem de citit porția din seara aceea, stinsesem veioza și urmau discuțiile din întuneric, cele care îl poartă de obicei până-n pragul somnului.

— Uite, Mihai, propun ca băiatul din poveste să aibă mai întâi o mână de beton. Mai știi, cum ai avut tu când ți-ai rupt-o și ai stat atâtea săptămâni cu ea în ghips.

— Daaa! a făcut el entuziasmat. Am ghipsul și acum!

— Bun, deci să stea el cu mâna în ghips, să aibă o mână de beton, iar când își va da ghipsul jos să descopere că are, de fapt, o mână de fier.

— Un pumn de fier! m-a corectat imediat.

— Pumn de fier, ai dreptate. Tu mai știi cât de sensibilă ți-ai simțit mâna după ce ți-am dat ghipsul jos? Nu voiai să ți-o atingă nimic, ai ținut-o lipită de piept multe zile.

Știam senzația din experiență personală. Ca fiul meu, în copilărie am reușit să-mi rup nu doar mâna, ci și o claviculă. Pe rând.

— Știu, tata. Iar doctorul mi-a spus că, dacă mai cad o dată pe ea, îmi va ieși osul prin piele.

— Ei, a vrut și el să te sperie, ca să ai mai mare grijă pe viitor…

— Și a reușit.

În seara aceea, fiindcă deja somnul era aproape, țin minte că am stabilit un scenariu cu totul improbabil pentru povestea noastră. Sigur că lui nu i-am spus asta, era prea entuziasmat. Am știut însă în serile care au urmat să îi sugerez, pas cu pas, evenimente mai credibile, mai logice, întâmplări care să conducă spre o poveste cu miez, valabilă și dincolo de acțiunea în sine.

Pentru că, vedeți voi, cărțile pentru copii sunt vehicule greu de condus. Cei care urcă-n ele sunt atenți la minunățiile de pe drum, vor să fie impresionați la fiecare cotitură. De aceea stau cu nasul lipit de geam. Însă experiența n-are nicio valoare dacă, odată ajunși la destinație, toate priveliștile nu capătă un sens. Dacă înșiruirea lor nu trasează un drum, de fapt, către ei înșiși.

Povestea lui Pumn-de-Fier trebuia să urmărească același scop. Eu știam asta. Mihai, în schimb, știa altele. Așa că am căzut de acord ca eu, fiind și cel care va scrie povestea, să aleg din toate sugestiile lui doar pe cele care voi considera că ne ajută să facem din asta o… carte.

— Am încredere, tata, să știi că am încredere că vei face o carte foarte tare.

— Tare ca fierul? am glumit.

— O să le placă tuturor copiilor, mi-a tăiat-o el cu maximă seriozitate. Am încredere.

Și i-am simțit privirea prin întuneric.

Am scris Pumn-de-Fier cu aceste cuvinte permanent în gând. Am scris de la bun început ușor, am scris ca și când aș fi citit povestea de undeva (poate din spațiul acela miraculos aflat chiar în pragul somnului?), am scris-o ca și când i-aș fi citit-o fiului meu.

Din efortul nostru a ieșit o carte care am la rândul meu încredere că va plăcea copiilor, o carte sinceră despre felul în care un copil face față schimbării și nesiguranței aduse de aceasta, despre cum se pierde și cum se recâștigă prietenia, despre adevărata forță care ne ține laolaltă.

O carte, în definitiv, tare (ca fierul, ha-ha!).” – Mircea Pricăjan

 

Cumpără cartea: elefant.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, libhumanitas.ro, polirom.ro.

 

Autor foto: Sebi Tonţ
Autor foto: Sebi Tonţ
Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, în Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal, cu o teză despre Stephen King. A debutat editorial în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. În 2002 a publicat romanul În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea), iar în 2016, Calitatea luminii (Editura Polirom). A tradus din limba engleză peste 50 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare electronice și a fondat în anul 2012 Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. Din anul 2003 este redactor la revista de cultură Familia. (www.polirom.ro)
carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here