„Şi dacă valul imens de suferinţă ar face ca oamenii să dobândească mai multă pricepere în a împărţi bunătate semenilor lor şi în a arăta mai multă dragoste şi afecţiune ca înainte înseamnă că trecerea lui n-a fost în zadar.” – „Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată”, Sjón
Apărut la Editura Polirom anul acesta, romanul „Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată” pare să descrie, parţial, realitatea zilelor noastre, dar subliniază, prin contrast, şi coerenţa prezentului trăit.
Ceea ce trebuie să ştiţi, dacă nu aţi aflat deja, este că Sjón (Sigurjón Birgir Sigurðsson), autorul cărţii, născut în Islanda, la Reykjavík, a semnat multe dintre textele cântecelor renumitei Björk şi a fost, de asemenea, nominalizat la Premiul Oscar pentru versurile din coloana sonoră a filmului Dansînd cu noaptea (2000) de Lars von Trier.
Printre romanele sale traduse în peste douăzeci şi cinci de limbi se numără Vulpea albastră (2003; Polirom, 2014), Muza Şoptitoare (2005) şi Din pântecul balenei (2008).
O poveste timidă de iubire în care tăcerea şi distanţa fizică nu sunt impedimente, romanul lui Sjón are în centrul său un adolescent care şi-a pierdut mama la o vârstă fragedă. Realitatea sa interioară corespunde, fără să-şi dea seama la început, unei perioade cumplite din istoria începutului de secol. Înainte de sfârşitul Primului Război Mondial, gripa spaniolă începuse să facă ravagii în întreaga lume. Islanda nu a fost la adăpost.
Liniştea care acoperise oraşe întregi în toată lumea, în această primăvară, e liniştea greoaie din această carte pe care o citim în mai multe note, toate cât se poate de actuale:
„Niciun miros de pâine de la brutării, nici un miros de friptură de la restaurante. Uşile prăvăliilor nu se deschid şi nu se închid – nimeni nu intră, nimeni nu iese din ele –, nimeni nu vine de la muncă, nimeni nu merge la muncă.
Nimeni nu dă bună ziua şi nimeni nu urează noapte bună.”
Cuceritoare sunt trimiterile către cinematografie, către reveria combinată cu miezul realităţii, către ceea ce putem îndura şi către ceea ce alegem să ne imaginăm. Un vals discret între frică, halucinaţie (remarcabil e fragmentul în care, răvăşit de efectele gripei spaniole, Máni Steinn îşi imaginează întâlnirea cu moartea).
Nenumărate alte fragmente trimit către această suprapunere a realităţilor, a unghiurilor şi a poveştilor care nu compun, de fapt, decât un singur destin care are misiunea dificilă de a se descoperi.
„În scena proiectată pe pieptul lui se poate vedea un prim-plan cu gazul care iese dintr-o gură de ventilaţie de pe un perete cu tapet opulent. Apoi scena se mută într-o sală de bal, înfăţişând oaspeţi îmbrăcaţi în haine de gală. Prim-plan cu gazul care-i iese direct din stern. Trecere la o scenă cu femei şi bărbaţi alergând disperaţi. Prim-plan cu gazul fumegător. Trecere la oaspeţii care încearcă să deschidă uşile sălii. Prim-plan cu gazul. Trecere la oaspeţii care încearcă să se adăpostească în plămânii băiatului. Prim-plan cu gazul. Trecere la nişte criminali îmbrăcaţi în negru şi cu măşti, care intră în sală direct dintre coastele lui.”
Influenţa experienţei lui Sjón ca dramaturg se revarsă în paginile acestei cărţi care suprinde fragmente dintr-o viaţă care are nevoie de noi şi noi încercări pentru a-şi găsi propria linie de plutire. Pentru că, uneori, există destine care au nevoie doar de un fir subţire de care să se agaţe, de un mic semn care să le arate că pot merge mai departe.
Máni Steinn sau „Moon Stone” („piatra lunii”), băiatul din inima unui Reykjavík îngheţat şi îndrăgostit de cinematografie, e văzut prin lentila semiopacă a acelor timpuri.
Sexualitate, temeri, dragoste, nedreptate şi imaginar, toate sunt piese ale unui puzzle contemporan, chiar şi o sută de ani mai târziu.
Sjón, „Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 168, traducere din limba islandeză și note de Ovio Olaru
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Square Lab pe Unsplash
scrie un comentariu