libris.ro

După ce am terminat seria de autor Isabel Allende cu sentimentul de tristeţe că îmi va trebui mult timp până să descopăr ceva de un calibru asemănător, iată că zeii au ţinut cu mine şi, cu ajutorul câtorva căutări nu foarte laborioase, aud despre Elena Ferrante. După o minimă documentare referitoare la autoare (bonus, efortul acesteia de a nu i se decoperi adevărata identitate, ceea ce sporeşte interesul cititorilor pentru persoana ei, nu-i aşa?!) ajung în posesia primului volum din Tetralogia Napolitană, intitulat „Prietena mea genială”.

Nu am ambiţia de a realiza, aici, o recenzie minuţioasă şi detaliată a cărţii, cu atât mai mult cât (cel puţin) câteva, cu adevărat profesioniste, există deja. Povestea cărţii e, la prima vedere, simplă: două fete, Lila şi Elena (Lenu) sunt tovarăşe de cartier şi devin prietene de la o vârstă fragedă, până la maturitate când, Lila, geniul negru al romanului, decide să dispară, dar nu oricum, ci în stil mare: de tot, fără a lăsa nici un semn al trecerii sale prin lume. Încercând să dea de urma prietenei sale, Elena decide să reconstituie, prin scris, prietenia lor şi viaţa trăită împreună, în cartier.

Cartierul însă, nu e unul oarecare, generic, e un cartier al Italiei de Sud a anilor 1950, în care sărăcia şi abrutizarea, nasc violenţă, fenomen intrat în firescul colectiv. Dincolo de a fi doar cadrul desfăşurării evenimentelor,  mizerul cartier din Napoli poate fi interpretat el însuşi, ca personaj al cărţii, prin desele referinţe atât la peisajele sale, cât şi la obiceiurile şi mentalităţile proprii locuitorilor săi. Ce m-a frapat la Ferrante este naturaleţea cu care este tratată violenţa, de la cea la scară mică, din familie, până la violenţa generalizată, de la nivelul cartierului. Ferrante descrie violenţa (de toate tipurile) cu firescul cu care ar spune că iarna e frig: ca un dat obiectiv, imuabil. Fără lamentări supreflue, fără reverberaţii psihologice ale traumelor provocate. Ce este, însă, genial la Ferrante este modul în care, printr-un dozaj optim de cuvinte reuşeşte să demonteze şi să descrie resorturile interioare ale personajelor. Nu există la Ferrante nici un cuvânt în plus, dialogurile sunt scurte, expresive, stilul este concis, aproape fără figuri de stil, amintind cumva de stilul anticalofil al luiRebreanu.

Ferrante vorbeşte cu o francheţe năucitoare despre sentimente pe care, cei mai mulţi oameni, în încercarea de a părea mai buni decât sunt în realitate, le repudiază: invidia, competiţia tacită cu celălalt, dorinţa de a umili prin confirmarea propriei superiorităţi, plăcerea vinovată resimţită în urma unor gesturi „nepotrivite”. Onestitatea cu care Lenu descrie tot acest carusel de sentimente o umanizează şi o apropie de cititori, făcând-o autentică şi verosimilă.

Ce mi-a plăcut, în termeni de stil, au fost câteva „inovaţii” ale autoarei (de exemplu, existenţa unui index al personajelor), dar şi construcţia antitetică a personajelor, precum şi modalitatea în care se dezvoltă personajele principale (Lila – Elena), prin raportarea unuia la celălalt. Astfel, Elena pare, o bună bucată din roman, reflexia mai palidă a Lilei, veşnic în umbra „prietenei ei geniale”, mereu eclipsată de aceasta. Treptat, însă, Elena, graţie unui traseu şcolar aproape extraordinar pentru acele vremuri (al cărui vector principal este învăţătoarea Oliviero), devine reper al schimbării unei traiectorii personale ce pare prestabilită, implacabilă, inexorabil aceeaşi. În acest punct, Lila, care decide să se căsătorească cu Stefano Carracci (un prosper om de afaceri local), schimbându-şi astfel, şi ea, traiectoria personală, îi spune prietenei ei să continue studiul pentru că “tu eşti prietena mea genială”, demontând, cu nonşalanţă, toate certitudinile din mintea cititorului.

Finalul cărţii, extrem de descriptiv, aproape cinematografic, surprinde un moment semnificativ (mai ales din perspectiva desfăşurării întâmplărilor ulterioare) de la nunta Lilei:

Imprevizibilul a ieşit la iveală doar atunci. Am văzut că Lilei îi piere culoarea, devine foarte palidă, ca atunci când era mică, mai albă decât rochia ei de mireasă, şi ochii ei au avut acea neaşteptată contracţie  care îi transforma în nişte crăpături. Avea în faţă o sticlă de vin şi m-am temut că privirea ei o va străpunge cu o asemenea violenţă, încât o să se facă ţăndări, cu vinul care ţâşnea peste tot. Dar nu se uita la sticlă. Se uita mai departe, se uita la pantofii lui Marcello Solara.”

Inutil să spun că aştept să citesc cel de-al doilea volum al seriei, cu o curiozitate greu de stăpânit, dar şi cu intuiţia revelării unor momente de reală delectare.

Elena Ferrante, „Prietena mea genială”, Editura Pandora M, anul publicării: 2018, nr. pagini: 336, traducere: Cerasela Barbone

Cartea este disponibilă pe libris.ro şi elefant.ro.

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here