polirom.ro

„Exista oare cineva care într-o zi să-mi trimită o cadență și să spună: Eu nu mai sunt, dar te rog găsește-mă, cântă pentru mine?”

În filmul lui Richard Linklater, „Before Sunrise”, doi necunoscuți se întâlnesc într-un tren și încep o conversație. În scurt timp se găsesc rătăcind prin Viena, „contaminați” de prezența celuilalt și recunoscând că, dintr-o întâlnire întâmplătoare, ar putea începe o mare poveste de dragoste. Începutul cărții „Găsește-mă” m-a dus cu gândul la acest film. Se poate schimba complet cursul unei vieți datorită unei simple întâlniri cu un străin? Care este acel lucru special care leagă imediat atât de puternic doi oameni?

Opera lui Aciman se concentrează în jurul acestei profunde nevoi umane, iubirea. El este un maestru al sensibilității, al detaliilor intime și al nuanțelor emoționale care conțin substanța pasiunii. „Găsește-mă” ne aduce înapoi în cercul magic al uneia dintre cele mai mari povești de dragoste contemporane, pentru a ne întreba dacă adevărata iubire moare vreodată.

Citind cartea, simți că asculți fragmentele unei arii muzicale, în care fiecare parte este o poveste diferită, cu propriul său ritm și timp, iar împreună formează o orchestră în concert, al cărei dirijor este Aciman însuși.

Fiecare poveste ne vorbește despre straturi ascunse ale iubirii, despre vieți care se schimbă și care nu vor mai fi niciodată aceleași, despre dorință și teama că aceasta ar putea dispărea brusc. Despre ceea ce își dorește inima și cât de puternic se agață de unele amintiri, în ciuda trecerii timpului. Fiecare poveste se rostogolește în următoarea, iar stilul poetic al lui Aciman te face să te scufunzi în ele tot mai adânc, fără răsuflare. Sami, Miranda, Michel, Elio și Oliver se lasă ademeniți de fiorul vieții, de lucrurile care ar putea încă să se întâmple, chiar dacă au abandonat orice speranță că ele ar mai fi posibile.

Așa se face că o primă întâlnire dintre o femeie și un bărbat, o seară jucată cu toate cărțile pe masă, dezgolită de secrete și întuneric, reaprinde o scânteie pe care el o credea demult stinsă, dându-i promisiunea unui nou început. Nu știe cât va dura sau dacă va dura, dar îl ia prin surprindere, iar pentru o clipă timpul se dă la o parte și îl lasă pe el să-și decidă destinul…

Sau simțim cum o conexiune emoțională intensă se naște între două suflete, care îi amintește lui Elio de cel pe care l-a ținut în inimă în toți acești ani. Nostalgia după un trecut neîncheiat scoate la suprafață faptul că poți iubi pe cineva atât de mult încât să-ți dorești să fie fericit, chiar și cu altcineva.

Tuturor ne place să credem în magie, într-o poveste de dragoste epică, în speranța unui început fără sfârșit. Suntem și vom fi mereu fragili și vulnerabili în fața iubirii. Pentru ea coborâm în infern și apoi revenim, în speranța că lumina dimineții va restabili ordinea interioară. Dar, indiferent de toate lucrurile pe care le vom spune, de tot ce vom încerca, undeva, pe drum, iubirea ne va frânge inima.

Putem, desigur, să supraviețuim și să găsim oameni noi și s-ar putea să nu ne gândim în fiecare zi la cei pe care i-am iubit cu adevărat, dar ei sunt acolo și ne guvernează în secret restul vieții. Nu s-au lăsat și nu ne-au lăsat niciodată.

Câteodată ne dorim un bilet de întoarcere la un moment dispărut în umbra trecutului, dar nu pentru a-l retrăi, ci mai degrabă pentru a-i schimba traiectoria, ușor și insesizabil, dar semnificativ. Așa cum șinele de tren își schimbă macazul spre linii de evitare sau de scăpare din fața unui pericol iminent.

Există o clipă în care, printr-un singur cuvânt sau propoziție, viața ta așa cum o știai se termină. O clipă în care toată ordinea se schimbă, iar după zero nu mai urmează unu.

„…cum procedăm mai departe? m-a întrebat. Cum procedăm? Auzind acea unică propoziție, am știut că viața mea era deviată cu forța de la traiectoria ei familiară.”

Frica de moarte merge pe același culoar cu frica de a fi uitat, cu faptul că toți cei din jurul nostru vor dispărea, iar totul va fi întuneric și tăcere.

„Mori și după aia nimeni nu mai vorbește despre tine și, pe nesimțite, nimeni nu mai întreabă, nimeni nu mai povestește, nimeni nu mai știe măcar sau nu își mai dorește să știe. Ești dispărut, n-ai trăit niciodată, n-ai iubit niciodată. Timpul nu proiectează umbre, iar memoria nu lasă scrum.”

André Aciman m-a făcut să mă gândesc la pierderea mamei, la spaima de a o uita, la frica mea de moarte și de a fi uitată, la alinarea și speranța că cel de lângă mine, care m-a învățat să iubesc liber, va fi și cel care mă va învăța să mor. Pentru că cel care te iubește este și cel care te învață să mori.

„…trebuie să existe o mică bucurie în a descoperi că fiecare e pus în postura de a completa viețile altora, de a închide catastiful pe care ei l-au lăsat deschis și de a juca ultima carte în locul lor. Ce ar putea fi mai satisfăcător decât să știi că întotdeauna va fi la latitudinea altcuiva să îți completeze și să îți încheie rotund viața? Cineva pe care l-am iubit și care ne iubește îndeajuns. În cazul meu, mi-ar plăcea să cred că acela o să fii tu, chiar dacă n-o să mai fim împreună.”

Adevăruri frânte adastă pe chipul iubirii, în timp ce muzica trimite gândurile înapoi peste timp, la ceva simțit cândva, demult, dar niciodată uitat.

 „Dacă muzica nu te schimbă, ar trebui cel puțin să-ți aducă aminte de ceva ce-ți aparține atât de intim, încât foarte probabil l-ai pierdut din vedere, dar care, de fapt, n-a dispărut niciodată și încă mai răspunde când este somat cu notele potrivite…”

 „Găsește-mă” este ecoul sufletului rămas captiv în trecut, ale cărui încăperi sunt pline de fantoma unei iubiri ce traversează timpul și își face loc printre craterele lăsate în urmă. Un suflet care își dă seama că, oricât ar fugi și oricâte măști ar purta, inima lui va fi mereu într-un singur loc.

„Trebuie să mă întorc… De ce? Fiindcă viața mea s-a oprit acolo. Fiindcă ce sunt aici a fost precum coada retezată a unei șopârle care șfichiuiește aerul și se zbate, în timp ce corpul a rămas în urmă tocmai dincolo de Atlantic, în casa aia minunată de la malul mării. Am lipsit nepermis de mult timp…”

Dar oare mai putem trăi ceva ce nu am trăit la timp?

„…fără ca vreunul să se îndepărteze în clipa în care ne-am desprins din îmbrățișare, era exact lucrul care m-a făcut să-mi dau seama că, deși trecuseră două decenii, nu eram nici cu o zi mai bătrâni decât cei doi tineri care fuseserăm cu atât de mult timp în urmă, exact sub același acoperiș.”

Fiecare dintre noi vrea să fie căutat și găsit de iubire. Cu toții ne dorim să schimbăm viața cuiva, să pătrundem în sufletul lui, așa cum muzica pătrunde și se răsfrânge în noi, inducându-ne trăiri intense și iremediabile. Dar iubirea nu este niciodată o certitudine, ea este înșelătoare și însoțită în permanență de nesiguranță. Un mister niciodată deslușit,

…ca un ultim acord care trasează o arie melodică rămasă neterminată.

Puterea ficțiunii este profundă și multidimensională, ca și iubirea. Poate că poveștile nu se termină niciodată, nici chiar cele de iubire, dar, câteodată, cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla și care lasă în noi urme adânci va sfârși prin despărțire. Dar nu va fi niciodată o despărțire reală, ci una cu multe reveniri, căci sufletul va purta mereu cu el rămășițe din ce odată a iubit cu toată ființa.

André Aciman, „Găsește-mă”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. de pagini: 296, traducere din limba engleză de Mihaela Ghiță


Puteţi cumpăra cartea de la:

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here