Azi se împlinesc cinci ani de cand am lansat Exorcizat la Gaudeamus. Pe 21 noiembrie 2014, la 18.30, chiar după evenimentul prietenului meu, Flavius Ardelean. Cinci ani plini cât o viață întreagă. Peste două zile, tot la Gaudeamus, și tot la Herg Benet, apare cea de-a patra carte a mea, un volum de poezii. Pentru unii e o surpriză, pentru alții nu. Eu nu văd însă alt mod mai frumos de a sărbători acești cinci ani decât prin Bestia obișnuinței, care reprezintă, într-un fel, chintesența a tot ce am scris până acum. Toate temele mele și încă ceva pe deasupra. Familia, scrisul, copilăria, demonii interiori. Exorcizat, Neverland, Diavoli fragili si acum – Bestia obișnuinței. Toate părți ale unui întreg, întrepătrunzându-se. Adevărul este că nu mai privesc poezia ca pe ceva fundamental diferit de proza mea, fie că e vorba de roman ori povestire. Neverland a pornit de la o proză scurtă, Diavoli fragili încorporează două dintre povestirile mele de dinainte, am un roman în lucru care a pornit de la un poem. Nu mai fac o diferență strictă între genuri, nu doresc să o fac. Țin foarte mult la libertatea creativă, nu îmi plac coliviile. Pentru a-mi exprima viziunea am nevoie de toate instrumentele necesare. Sunt unele lucruri ale căror adâncime necesită o abordare complexă, din mai multe unghiuri. Poezia este un unghi din care le privesc. După ce am terminat Diavoli fragili nu am mai putut scrie o vreme, însă aveam nevoie să vorbesc despre anumite lucruri, iar această nevoie mă chinuie atunci când nu am mijloacele necesare pentru a o satisface. Poezia a venit în mod natural, ca o salvare. Scriam și înainte poezie, însă în perioada de după Diavoli s-a exprimat în modul cel mai visceral. Sunt și experiențe despre care nu pot vorbi decât în poezie. Eu nu am un scut bine format și de multe ori ce se petrece în jur mă afectează în mod exagerat. Sunt anumite lucruri care se întâmplă în viața de zi cu zi și astfel au ajuns cumva să fie considerate parte din peisaj, dar eu nu le înțeleg, pur și simplu nu le înțeleg. Lucruri teribile, pe care trebuie să le scot cumva din mine. Scrisul îndeplinește, printre altele, două roluri: unul este de catharsis, iar al doilea ar fi cel de instrument de analiză. Poezia este doar o formă pe care o ia în acele momente scrisul meu. – Radu Găvan
Toți diavolii din lume
Am văzut o femeie violată și mai apoi ucisă
Avea ochii închiși și pielea gâtului
Străbătută de râuri de sânge
E încă frumoasă, m-am gândit
Și am privit în altă parte.
Am văzut un băiat de șase ani
sfârtecat de câini
După ce în prealabil
Un bătrân de șaizeci
Îl atrăsese în locuința lui împuțită
care mirosea a pipi de pisică
Și îl sodomizase până când băiatul leșinase
Apoi îl strangulase și îi aruncase trupul micuț
la groapa de gunoi
Am privit rămășițele și am privit chipul bătrânului
Am căutat demonul de sub pielea fleșcăită
Și în spatele ochilor lăcrimoși
Dar am văzut doar un om.
Am văzut o mamă înecându-și copilul abia născut într-un lighean
Punându-l într-o pungă de plastic
Și aruncându-l la gunoi.
Un tată violându-și fiica
Timp de cincisprezece ani.
Am văzut un om care ucidea alți oameni
Făcea dragoste cu trupurile lor calde încă
Apoi îi mânca
I-am ascultat cuvintele
Și nu erau vorbele unui diavol
Nu erau cuvintele unui diavol
Ci ale unui om.
Am văzut un ursuleț de pluș
Lângă un sac negru
Un vultur așteptând
La câțiva pași de trupul scheletic al unui copil
Ghemuit la pământ.
Am văzut oameni vânați și uciși de alți oameni
În numele unei uri de necuprins
Trupuri lepădate în cuptoare uriașe
Ca niște păpuși neînsuflețite
Cenușă împrăștiată în vânt.
Am văzut toată oroarea lumii
Și nu am înțeles.
Apoi am văzut o rază subțire
Șerpuind prin întuneric
Și am văzut un copil îmbrățișându-și mama
Și un bărbat cărând în spate un bătrân
O fetiță sărutând obrazul zbârcit al bunicului
Am văzut fericirea din ochii unui tată
Iubirea unei mame
Și îngerul din zâmbetul unui copil.
Și am înțeles.
Toți diavolii de pe pământ
Toate crimele din lume
Toată ura și ignoranța
Tot scuipatul adunat din milioane de guri
Și proiectat pe obrazul alb murdar al omenirii
Toată oroarea și boala
Războaiele fără sens
Și toate lucrurile mici
Lepra ce roade pielea unui obraz bolnav
Frica și tot ce naște ea
Furia și ura și violența de neînțeles
Nu pot și nu vor ucide vreodată un înger.
Radu Găvan (n. 29.12.1978, Bucureşti) este autorul romanelor „Exorcizat” (Herg Benet, 2014), „Neverland” (Herg Benet, 2015; tradus în limba germană anul trecut) și „Diavoli fragili” (Pandora M, 2017). A primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România „Mircea Ciobanu” pentru debut și Premiul pentru cel mai bun roman la Festivalul Alexandru Macedonski (pentru „Neverland”). A publicat online două colecții de povestiri, „Demonul și ploaia” și „Amurgul unui scriitor”, proză scurtă în Revista de Suspans, Revista de Cultură Familia, Apostrof și Iocan, și poezie în EgoPHobia, Apostrof și Lichtungen (Austria). „Bestia obișnuinței” este primul său volum de poezie.
Textele de la rubrica „Scriitorii, despre cărţile lor” sunt scrise de autorii cărţilor respective pentru site-ul citestema.ro. Preluarea se poate face cu menţionarea sursei şi link către articol.
scrie un comentariu