Îl tot chestionez pe Radu Paraschivescu de la distanţă de câteva săptămâni, pentru că am fost curios să aflu cum de s-a apropiat atât de mult de fotbal. Îl citesc în presa sportivă, îl urmăresc la televizor cum analizează meciurile şi îi citesc de câţiva ani cărţile. Un povestitor extraordinar şi în roman, şi în proză scurtă, jonglează la fel de bine cu tot felul de nume mai puţin cunoscute din fotbal, după cum ştie şi foarte multe poveşti din istoria „sportului rege”. Acesta a fost motorul discuţiei noastre, pentru care îi sunt recunoscător.
„Un băiat care nu e bolnav sau genial trebuie să dea cu piciorul în minge”
Dragă Radu, mi-am propus să nu discutăm deloc despre literatură – deşi ce nu este literatură din tot ce ne înconjoară? Aş vrea să vorbim despre fotbal şi aş vrea, în primul rând, să înţeleg de unde ai tu pasiunea asta pentru „sportul rege”. Eu, unul, am câteva amintiri de care nu pot şi nici nu vreau să mă desprind, amintiri care-mi explică într-un fel adicţia. Vinovat e probabil tatăl meu, alături de care am tot mers la meciuri când eram copil. Este lucrul ăsta valabil şi pentru tine? Te întreb aşa ceva nu neapărat ca să fac o legătură cu cartea ta nouă de la Humanitas, „Recviem vesel pentru tata”. Am zis că nu vorbim despre literatură. 🙂
Mă bucur că, fie şi involuntar, legăm fotbalul de literatură, dragă Costi. Fiindcă aşa le stă bine, în raporturi amicale. Am obosit spunând că sunt lucruri şi plăceri care se admit şi chiar se atrag, nu se exclud. În „Recviem vesel pentru tata” vei găsi şi câteva mici istorii ţesute în jurul fotbalului. Şi totuşi, nu tata mi-a instilat plăcerea şi ulterior pasiunea pentru fotbal (o pasiune domolită considerabil după ce-am prins de veste că există case de pariuri şi că multe meciuri sunt la fel de autentice ca galele cu John Cena şi Undertaker). Am făcut-o with a little help from my friends. E vorba de copiii lugojeni alături de care am dat prima dată responsabil cu piciorul în minge: vărul meu (cu care am făcut echipă ani la rând) şi vreo zece-cincisprezece băieţi de la marginea Lugojului, care jucau zi de zi „pe gârlă”, unii desculţi şi toţi entuziaşti. Asta s-a întâmplat cu trei veşnicii în urmă, spre sfârşitul anilor 1960 şi la începutul anilor 1970. Am simţit atunci ceea ce am declarat ulterior: că un băiat care nu e bolnav sau genial trebuie să dea cu piciorul în minge. Aşa e scris. Să joace şi să se viseze cine vrea el: Dobrin, Dudu Georgescu, Pelé, Maradona, Platini, Ronaldo – care vrei – sau Messi.
Din copilăria şi adolescenţa mea, îmi amintesc de fotbalişti care unora li se vor părea obscuri astăzi. Iriza. Achim. Bârsan. Unii cu care FC Oneşti a promovat în prima divizie. Lui Ionuţ Pârvu i-am luat autograf pe o bancnotă destul de valoroasă după meciul de baraj în urma căruia Oneştiul a urcat între primele echipe ale ţării. Spune-mi, te rog, nişte fotbalişti care te-au convins că-ţi place sportul ăsta înainte de a te îndrăgosti de cei mari de la televizor.
Aici e ca în cântecul lui Vintilă: „am ambiţii foarte mici”. Nu se pune problema de jucători propulsabili sau propulsaţi în Liga 1 sau în cupele europene. Primele mele vedete de uz intim erau din Lugoj şi jucau la ceva care se chema, la graniţa plauzibilului, Vulturii Textila. (Peste ani echipa avea să se cheme, chiar mai trăsnit, Auxerre-Lugoj, şi chiar mă mir că geografia nu i-a împins şi pe alţii la combinaţii de tip Rimini-Pâncota, Stockholm-Făurei sau Teleajen-Utrecht.) Ei, vulturii mei de la balamaua deceniului şapte veneau la stadion cum veneam de multe ori şi eu: cu bicicleta. Nu ştiu dacă erau trei care aveau maşină. În Lugojul de atunci maşina era un capriciu de om răsfăţat. Primul idol, Nelu Pădureanu (who?), era convenabil fiindcă stătea la aceeaşi margine de oraş cu noi şi o cunoştea pe mătuşa mea. Cu ea de mână m-am dus la Nelu să-i cer un autograf (eram fraged ca vârstă, dar deprins cu stilistica vedetei, ca tot bucureşteanul), iar Nelu m-a întrebat cu o candoare cvasiadamică: „Adică cum?” Mătuşa mi-a transferat întrebarea, neştiind nici ea ce va să zică autograful. Am lămurit-o, iar ea l-a lămurit pe fotbalist: „Scrie-i pe hârtie cum te cheamă”. „Apăi nu ştie?” s-a mirat Nelu. După el au venit alţi doi colegi de stol vulturesc: Doru Imireanu şi Jancsi Kiss. La primul ţineam ca la un frate mai mare şi nu conta dacă juca bine, cum îl îndreptăţea talentul, sau prost, cum îl silea Bacchus. Doru era bun de adorat fiindcă era al nostru, al grupului de zgâmboi cu pretenţii de fani. Şi era al nostru fiindcă după meci nu se suia pe bicicletă, ci o ţinea de coarne, se lăsa înconjurat de noi şi mergeam împreună pe jos, ca un ciorchine cu zeci de picioare, de la stadion până la birtul din centru, reluând şi disecând fazele care ar fi putut să schimbe scorul şi soarta meciului. La birt Doru îşi punea bicicleta în rastel şi intra pentru debriefing etilic, pe când noi ne vedeam de drum şi mergeam acasă, unde, fiind duminică după prânz, ne aştepta „zupa”. (Vulturii jucau de la 11 dimineaţa, ca orice echipă care îşi cunoaşte lungul nasului.) În fine, Jancsi Kiss era poreclit „Scobarul” fiindcă dacă nu era la antrenament, la meci sau în pat, era la pescuit pe sub sălciile Timişului. Ion Crăciunescu, fost jucător la Vulturii un an, poate să confirme nu doar tabietul sacrosanct al lui Jancsi, ci şi talentul lui, care i-ar fi dat dreptul la un alt destin. Însă nu de asta mi-am făcut idol din Jancsi. Motivul era tot un tabiet, dar din timpul meciului: trecerea mingii printre picioarele adversarului. Aşa-numiţii „craci”, aşa-numitele „urechi”. Eram la vremea când umilirea mi se părea o pedagogie bună, cu condiţia să nu-i fii beneficiar. Iar Jancsi trăia fiecare meci în voluptatea ridiculizării, fără să-l intereseze neapărat scorul, clasamentul sau reacţia antrenorului.
„Maidanul din sport nu-i totuna cu maidanul din politică”
Tatăl meu mi-a povestit cândva că l-a văzut „live” pe Dobrin dându-i „craci” unui fotbalist obscur – drept pentru care i-a şi uitat numele –, asta fiind trecută la amintirile lui dragi legate de fotbal. Eu nu l-am văzut pe Dobrin jucând – în clipurile de pe Youtube, da, dar ce n-aş fi dat să-l văd pe teren – aşa cum, de pildă, l-am văzut pe Gică Hagi (şi pe Adi Mutu, dar să nu divagăm). Îndrăgostirea mea de fotbal a fost ajutată şi de momente de genul acesta, dar şi de, cum ai amintit şi tu, nişte vremuri în care, băiat fiind, parcă te simţeai împins de la spate către sportul ăsta. Jucam în faţa blocului, iar porţile erau marcate de ghiozdane, jucam chiar şi unu la unu, dacă doar doi copii eram atunci afară… Totuşi, e clar că azi nu te mai poţi îndrăgosti aşa de fotbal. Cum crezi tu că se mai poate apropia de fotbal un copil de astăzi? Poate play station-ul să însemne azi ce era odată maidanul?
Maidanul din sport nu-i totuna cu maidanul din politică, iar bibliografia ucraineană stă mărturie. E logic, aşadar, ca şi maidanul din copilăria mea să fi cedat locul altor medii, altor strategii de captatio şi de seducţie. Dispariţia maidanului e o rană pentru nostalgici şi paseişti, atâta tot. Ăsta e, vorba lui Julian Barnes, „zgomotul timpului”. Lucrurile arată altfel în 2020, foarte simplu. S-au schimbat mijloacele de transport, s-a schimbat harta lumii, tehnica a produs lucruri fabuloase. De ce-ar fi rămas maidanul de neînlocuit? E firesc, aşadar, ca piciul de azi să joace FIFA 2020 şi alte lucruri. E firesc să folosească un play station şi să dea Cezarului virtual ce i se cuvine. Totul e să-şi dubleze isprăvile online printr-un pic de mişcare ca la mama acasă. Spre a nu uita să alerge. Şi spre a evita riscul de-a ajunge campion mondial pe consolă cu picioarele atrofiate.
Suntem de acord că fotbalul te seducea în alte feluri în copilăria mea. Cum spuneam, lumea nu era aceeaşi. Nu exista tabloidism, nu existau extazul şi frenezia inavuabilului. Nu ne interesa câte femei avea Dumitrache sau ce maşină îşi luase Sătmăreanu II, ci cât de bine jucau. Mai adia câte o bârfă, ajunsă la noi nu se ştie cum, despre excesele bahice ale lui Best sau despre legiunile de femei seduse de Garrincha. Dar atât. Candoarea fotbalului era încă intactă pentru ochii mei de copil. Iar dacă nu eram pe maidan vara, eram în curtea şcolii în restul timpului. Chiulind de la orele antipatice sau rămânând după cursuri. Jucând, cum spui, unu contra unu, dacă altfel nu se putea. Oferindu-mi chiar recuzita şcolărească pe post de infrastructură. Ehe, de câte ori n-am folosit servieta pe post de stâlp stâng şi vestonul de elev pe post de stâlp drept? De câte ori n-am ajuns acasă după ce se întuneca atât de tare, încât abia dacă mai vedeau pisicile mingea? De câte ori nu mi-am zdrelit braţele şi picioarele pe asfaltul din spatele blocului (contabilizând şi o fractură în clasa a treia)?
Şi fiindcă s-ar putea totuşi ca play station-ul să nu-i fie suficient puştiului de azi, merită încercat să-i dăm poveşti. Dar nu legende solemne şi platitudini fals patriotice, nu lăcrămoşenii de doi bani. Ci poveşti adevărate, de la noi şi de la alţii. Comedii şi drame. Ghiduşii şi zguduiri de lagăr sovietic. Are Traian Ungureanu în „Manifestul fotbalist” o poveste intitulată „Nikolai şi moartea driblată” la care am plâns ca prostul. E (şi) cu fotbal. „Fever Pitch” a lui Nick Hornby e (şi) cu fotbalul infuzat de absurd pe care-l practică de atâta vreme Arsenal. Sau avem poveştile noastre. Îl avem pe Dobrin cu „urechile” lui (îl ţin minte pe Doru Nicolae ca victimă, într-un demonstrativ la Bucureşti). Îl avem pe Marcel Răducanu, cu stopul făcut pe bombeu cu scrumiera în biroul şefului de la Dortmund. Îl avem pe Giuchici, favoritul meu dintre cei (ceva mai) cunoscuţi, capabil să te umple de încântare şi de draci pe durata a treizeci de secunde. Avem încă resurse bogate pentru ca puştiul să nu se hrănească doar cu fotbal virtual şi cu brelocurile cu decolteu ale marilor fotbalişti ai momentului. Avem, ce-i drept, şi emisiuni TV de aşa-zisă analiză, dar unele dintre ele riscă să-l îndepărteze pe copil. Nu recomand.
„Am început să vorbesc despre fotbal după ce am ajuns să scriu despre el”
Eşti chiar tu colaborator Digisport, la emisiunea lui Vali Moraru, Digisport Special, şi te-am văzut deseori analizând fenomenul mai bine decât „specialiştii” din fotbal. Aşa că, deşi sunt ispitit să alunec în terenul cărţilor, că tot ai amintit de Nick Hornby, îl las un pic deoparte pe suporterul-scriitor al lui Arsenal, ca să încerc să aflu de la tine cum de-ai prins gustul acesta al interpretărilor fotbalistice, al scrisului despre fotbal (Doamne, ai şi o carte despre un imn; şi nu doar o carte legată de fotbal, pentru că îmi amintesc şi de Fanionul roşu), al analizei meciurilor, chiar şi al unora la care numărul jucătorilor şi al personalului administrativ îl depăşeşte pe cel al spectatorilor. Aşadar, cum, dragă Radu, te-ai virusat atât de puternic? (nu zic că e rău; chiar îmi pare bine să te văd şi să te citesc în asemenea contexte)
Eşti generos, Costi, faţă de prestaţiile mele de la Digi Sport. Cred că rostul prezenţei mele în studio nu ţine neapărat de priceperea în ale fotbalului, ci mai degrabă de discurs. Mai simplu spus, ştiu mai multe cuvinte decât alţii dintre cei de acolo, eventual le leg mai inspirat între ele. Asta te poate expune, fireşte. Şi nu o dată, ci de două ori. Unii îţi pot spune: „Ştii ce, rămâi la cărţile tale, n-ai treabă cu fotbalul”. Alţii, dimpotrivă: „Poate ar fi mai bine să te ţii de fotbal, lasă scrisul şi literatura, că nu-s de tine”. Îmi asum ce e de asumat (dar oare chiar e ceva?) şi merg mai departe.
Am început să vorbesc despre fotbal după ce am ajuns să scriu despre el. Şi am ajuns să scriu pe 13 februarie 2003, exact în ziua când m-am angajat la Humanitas. Dacă nici ăsta nu e un macaz, nu mai ştiu ce e. Ziarul echipei Ioaniţoaia-Tolontan, care era pe atunci „ProSport”, făcea la fiecare sfârşit de an o anchetă printre cititori. Cu multe întrebări, cum ar fi: Care sunt primele cinci semnături pe care le căutaţi? Care sunt primele cinci semnături pe care le evitaţi? Cum vi se pare raportul dintre fotbal şi restul sporturilor? Dar cel dintre text şi ilustraţie? Cât de uşor ajunge ziarul în localitatea dumneavoastră? Care credeţi că este cea mai mare calitate a ziarului? Dar cel mai mare defect? Ancheta se desfăşura pe o pagină de ziar, cu loc sub fiecare întrebare pentru răspunsul cititorului. Iar cititorul tăia pagina din ziar, odată completată, şi-o expedia prin poştă pe redacţia ziarului. Am trimis an de an răspunsurile şi tot an de an, la întrebarea „Care este cel mai mare defect al ziarului?”, am răspuns: „Faptul că nu mă angajează”.
Pe asta s-a placat o colaborare între Editura RAO şi „Prosport” în traducerea, actualizarea şi scrierea unei secţiuni româneşti a „Enciclopediei Larousse a fotbalului”. Eu am lucrat din partea lui RAO (eram încă acolo), Alin Buzărin din partea „ProSport”-ului. Am tradus o bună parte din textul în franceză şi am făcut jumi-juma cu Alin scrierea secţiunii româneşti. La vreo două săptămâni după ce i-am predat materialul (bătut la maşină, nu aveam calculator), Alin m-a sunat şi m-a întrebat dacă nu vreau să scriu la ei. Mi-a venit să-l pup (imposibil fizic, eram la telefon), dar şi să-l întreb: „Mi-au citit Ovidiu şi Cătălin răspunsul din anchetă?” M-am abţinut şi am început să scriu.
Probabil că Vali Moraru a citit nişte articole ale mele din „ProSport” şi i-au plăcut. Aşa că s-a hotărât să mă invite o dată, de probă, în emisiunea pe care o făcea pe atunci la TV Sport (viitorul Sport.ro, actualmente ProX). Se pare că, dincolo de aspectul mătăhălos-hirsut, ce am spus atunci n-a fost rău, aşa că am devenit colaborator al emisiunii lui. Şi ne-am mutat – întâi el, pe urmă eu – la Digi Sport. Avem peste cincisprezece ani de colaborare plăcută şi, sper, folositoare celor care se uită la noi. Ne-am împrietenit, ba chiar Vali şi Angela, soţia lui, ne-au devenit anul trecut naşi de cununie Irinei şi mie. Iar eu am slăbit vreo douăzeci de kilograme de la prima emisiune cu el. Sigur, nu din cauza lui.
„Fanionul roşu”, de care aminteşti, mi-a adus un premiu pentru carte sportivă („Premiul Ioan Chirilă” în 2006) şi un proces (un personaj din carte m-a dat în judecată – no panic, am fost achitat). „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” e un roman la care ţin mult şi pe care unii l-au citit anapoda, văzând în el o carte de sport, ceea ce, bietul de el, nu e.
„Ţin cu mai multe echipe din mai multe ţări”
Pentru că suntem la o distanţă mai mult decât socială, dă-mi voie să-ţi trimit un emoticon potrivit ? Apoi, aş vrea să revin la Nick Hornby şi la cartea lui minunată despre Arsenal, şi să neglijez ce am zis la început (ştii tu, faza că nu vorbim despre literatură). Ei bine, dacă nu mă înşel, tu eşti cu Real Madrid şi cu Poli Timişoara. Or mai fi şi alte echipe pe care le simpatizezi? Ai luat în calcul să scrii o carte despre pasiunea pentru o echipă de fotbal, asemenea lui Hornby?
Nick Hornby are la activ un faux-pas memorabil. După ce s-a mutat în apropierea stadionului Highbury, ca să fie cât mai aproape de echipa adorată, stadionul a fost demolat. A intrat în ceea ce englezii numesc „a gentrification process”, ceea ce înseamnă că pe locul lui au fost construite blocuri. Echipa s-a mutat pe Emirates, câştigând în câteva privinţe şi pierzând la singurul capitol unde nu avea voie să piardă: la aşa-numitul „spirit Arsenal”. (E, mutatis mutandis, ce ce întâmplă cu Atletico Madrid după mutarea de pe Vicente Calderón pe Wanda Metropolitano şi ce ar putea să se întâmple cu Tottenham după plecarea de pe White Hart Lane şi sosirea pe Tottenham Hotspur Stadium).
În ce mă priveşte, nu m-am gândit niciodată să scriu o carte în genul lui „Fever Pitch”, alias „Febra stadioanelor”. Un motiv – meschin, recunosc – e că literatura sportivă nu are un public bine conturat la noi. Un altul e că, spre deosebire de Hornby, eu ţin cu mai multe echipe din mai multe ţări, ceea ce mă face, probabil, un suporter neserios. Două dintre ele sunt, cum ai spus, Real Madrid şi Politehnica ASU Timişoara – varianta pe care o susţin, fiindcă la Timişoara, ca şi în alte oraşe din România, avem în prezent două echipe care îşi dispută identitatea cu tot ce înseamnă ea: nume, culori, palmares etc. Ca şi cum viaţa n-ar fi suficient de complicată cu Real şi Politehnica, cu vreo trei decenii în urmă am descoperit o a treia perversiune: Lazio. Am început să ţin cu ei fără să ştiu de obiceiurile neonaziste ale galeriei, despre care am aflat ulterior. O formă stranie de schizoidie face însă ca, de câte ori am fost pe Stadio Olimpico, să fi mers la meciurile lui AS Roma şi să-i fi învăţat şi cântat imnul. Un lazial care cântă imnul Romei nu e doar o anomalie, ci şi un scandal. E ca şi cum ai ţine cu Celtic şi Rangers sau cu Steaua şi Dinamo. Şi încă un amănunt. Îmi pare rău că n-am apucat să fiu în tribună pe Olimpico la un Lazio-Livorno. Neonaziştii contra comuniştilor.
Bref, Real Madrid, Politehnica ASU Timişoara şi Lazio sunt echipele pentru care sufăr şi care îmi modifică – de obicei în rău – semnele vitale. Pe lângă ele, am simpatii care pot dura trei ani sau trei decenii. Mi-au plăcut la vremea lor Tenerife, când jucau acolo Dertycia şi Redondo, Deportivo la Coruna de pe vremea lui Fran şi Djalminha (un bufon somptuos şi un fotbalist din care ţâşnea talentul) sau Celta Vigo de pe vremea lui Karpin şi Mostovoi, o gaşcă de plezirişti fără o ţintă anume. De vreo cincisprezece ani îmi place Villarreal, unde am prins câţiva fotbalişti rasaţi şi unde acum apune splendid Santiago Cazorla, un fotbalist cu o viaţă bună de pus în roman. Şi mi-a mai plăcut Parma antrenată de Nevio Scala, Parma lui Buffon şi Crippa, a lui Zola şi Minotti, a lui Bennarivo şi Dino Baggio. Au venit apoi Brolin şi Asprilla, ultimul fiind exponentul prin excelenţă al fotbalului în care e nevoie doar de tehnică şi instinct.
„Da din toată inima pentru Klopp şi al său „Vollgas-Fussball” (fotbal până la pedală)”
Citind răspunsul tău, mă gândeam la echipele mele preferate. Îţi înţeleg opţiunile şi chiar îmi amintesc cu drag de Parma „ta”, de Celta aceea cu Karpin şi Mostovoi, dar şi de Depor (parcă au făcut un tur-retur nebun contra Milanului în Champions, nu?) Dar mi-a zburat mintea la Klopp, despre care am citit o carte (iar ajungem aici!) de la Editura Publica (cea scrisă de Raphael Honigstein), la Liverpool-ul lui de acum, dar şi la Dortmund. Mă aşteptam să-mi spui că te-ai ataşat şi de Klopp. Ori poate de echipele lui Guardiola. După preferinţele tale, nu cred că eşti fan Mourinho, aşa că nu-l mai aduc în discuţie…
Jürgen Klopp a fost şi este visul erotic al multor amatori de fotbal electric, de frenezie fără instinct de conservare. Este un tip inteligent, ataşant, extrovertit, inventiv şi gata să te ia cu el în aventuri. Mi l-am dorit fierbinte pe banca lui Real şi probabil că simpatizanţii altor echipe mari au avut aceeaşi dorinţă. Klopp e o combinaţie de chimist care testează lucruri noi în laborator şi baterist la o trupă de heavy metal. Are viziune şi idei. Nu vede în fotbal doar o luptă pentru minge şi un scor rămas pe tabelă. E unul dintre macazurile fotbalului actual, un om care a făcut reformă în Premier League după ce a ştampilat şi Bundesliga. În Anglia dinaintea lui încercase câteva lucruri Arsène Wenger, care a dat mereu impresia că arată drumul pe care ar trebui să se îndrepte fotbalul, însă fără să pună mâna pe macetă şi să deschidă pârtie cu mâna lui. Klopp e primul explorator care schimbă relieful junglei engleze şi europene a fotbalului.
N-am citit cartea lui Honigstein dar am citit (şi chiar am tradus) o alta: „Faza cu fotbalul” a profesorului de filozofie Simon Critchley, fan fără rest al lui Liverpool. În cartea asta care în original se cheamă „What We Think About When We Think About Football”, Critchley povesteşte un lucru interesant despre Klopp: că le cere asistenţilor Zeljko Buvac şi Peter Krawietz (dacă or mai fi tot ei şi în ziua de azi, n-am verificat) ca la analiza video de după meciuri să scoată de la montaj golurile, ca să nu-i influenţeze judecata. Te poţi trezi că-i place jocul echipei după un 1-3 şi că-l nemulţumeşte un 4-0. Golul e un magnet al subiectivităţii, zice Klopp. Pentru o analiză corectă, trebuie să faci abstracţie de accidentele de pe tabelă şi să vezi jocul în curgerea lui. Sunt multe lucruri folositoare în volumul ăsta, altminteri inegal şi cu anumite partipriuri ideologice. Printre altele, afli că Martin Heidegger ţinea, în biroul lui de la universitatea din Freiburg im Breisgau, un televizor la care urmărea în linişte, în ultima parte a vieţii, meciurile foarte tânărului pe atunci Franz Beckenbauer.
Prin urmare, da din toată inima pentru Klopp şi al său „Vollgas-Fussball” (fotbal până la pedală). Da şi pentru Guardiola, care cred că a plecat la timp de la Barcelona: adică în clipa când şi-a dat seama că a atins perfecţiunea geometrică şi a înţeles că peste asta nu se mai poate construi nimic. Că era nevoie acolo de o schimbare de modul şi de paradigmă pe care deocamdată, în ciuda titlurilor şi trofeelor, n-o izbuteşte nimeni. Nu pentru Mourinho, care e un personaj excepţional pentru literatură şi marketing, dar un antrenor cu limite vizibile, în ciuda trofeelor. Singurul lucru pentru care l-am apreciat la Real a fost felul în care a rafinat contraatacul, aducându-l la o durată comparabilă cu cea a contraatacului din handbal. Iar peste toţi, plutind la o dimensiune greu de atins, Johan Cruyff. Enorm, complex, complet, căpos, neintegrabil în canoane şi rigori. În ce mă priveşte, fotbalul se împarte în perioada pre-Cruyff şi perioada post-Cruyff. Nimeni – nici Herrera, nici Michels, nici Lobanovski, nici alţi vizionari – nu a schimbat fotbalul cum a făcut-o el. Nici măcar Klopp, care pe lângă Cruyff e un învăţăcel docil, cu ochii mari şi cu urechile pâlnie.
Aş adăuga la Mourinho faptul că este un incredibil motivator. Îţi aminteşti, desigur, acel Barca-Inter, doar 1-0, care i-a dus pe italieni în finala Champions League. Atunci am văzut, cred eu, unul dintre cei mai determinaţi jucători români din istorie: Cristian Chivu. Cât crezi că a fost Mourinho în acel Chivu?
Nu contest priceperea lui Mourinho de a-şi face jucătorii – vorba asta am auzit-o la Claudiu Niculescu – „să înoate cu ţigara aprinsă pe sub apă”. A pompat jeratic în ei cam peste tot unde a lucrat, inclusiv la Porto, unde s-a făcut remarcat mai întâi. Reproşul – pe care i-l fac mulţi, nu doar eu – e sacrificiul estetic pe altarul pragmatismului. Echipele antrenate de Mourinho nu prea seduc pe nimeni. Eventual pe fanaticii tacticii, care salivează la fiecare 1-0, fără a mai vorbi de orgasmul unui 0-0 pe ploaie, şi care cred că presingul e mai important decât teoria relativităţii, medicina şi oxigenul. Interesant e altceva, cred. Mourinho contrazice clişeul, născut tot în lumea fotbalului, al outsider-ului sau al cvasianonimului care nu are ce să caute la curţile mari ale fotbalului. Cunoşti povestea: „De când are X păreri? A dat vreodată cu piciorul în minge?” Pe această logică, doar regizorii pot avea păreri despre filme sau piese, doar pictorii despre tablouri şi doar scriitorii despre cărţi. Da, cariera de fotbalist a lui Mourinho e străvezie: un pic la Belenenses (tineret), al doilea pic la Rio Ave (unde antrenor era tatăl lui), al treilea pic la Sesimbra şi gata. Ca şi cum n-ar fi fost. Şi totuşi, a ajuns unde a ajuns.
Acum, Cristian Chivu. Sigur, Chivu a devenit un soldat bătăios la Inter, aşa cum nici el nu cred că s-ar fi gândit pe vremea când juca la Ajax sau la Roma. Numai că dârzenia instilată de Mourinho s-a placat pe o inteligenţă de joc remarcabilă, care-i dădea posibilitatea, la o adică, să joace şi la mijloc. (Iosif Rotariu făcea aceeaşi navetă cu două-trei decenii în urmă.) E mult mai uşor să modelezi un ins isteţ decât un prost – iată o crasă banalitate prin nimic metafizică. Chivu era cerebral, iar Mourinho l-a învăţat, cred, să nu se mai teamă. Asta mi s-a părut o lecţie utilă. Mai mult, l-a învăţat atât de bine, încât era s-o păţească urât de tot, când şi-a spart capul la Verona.
Chivu a mai avut două avantaje în carieră. Primul: perioada scurtisimă petrecută în campionatul românesc, adică neinfectarea cu blaturi, patroni primitivi şi fotbal submediocru. Al doilea: Adrian Mutu. Lumea i-a comparat întotdeauna pe cei doi, iar Chivu a câştigat de fiecare dată. Mutu a fost turbulentul fustangiu, neserios şi drogat (care a marcat totuşi peste o sută de goluri în Serie A), Chivu a fost băiatul cuminte, respectuos şi responsabil despre care vorbea frumos toată lumea. Nu-i vorbă, se vede aici şi reflexul nostru de a-i împărţi pe oameni în buni şi răi, fără intervale ale nuanţelor de gri. Lentila maniheistă prin care privim lumea modifică multe lucruri, personaje şi personalităţi.
„Există o voluptate a fotbalului care-l face pentru mine vecin cu dulciurile”
Că tot veni vorba de maniheism… Ştiu că ai mai combătut în direcţia asta, dar dacă tot stăm la o şuetă atât de cuprinzătoare, ce-ar fi să lămureşti „o dată pentru totdeauna” cum stă treaba cu plăcerea ta pentru fotbal? Este ea una vinovată sau ceva din care ai de câştigat? Te urcă sau te coboară? E cam ca plăcerea de cândva (nu ştiu dacă mai e actuală) pentru unele dulciuri? Şi, tot aici – iartă-mă dacă te ţin în croşee –, dacă e ceva de câştigat din „fotbal”, spune-mi, te rog, ce? Ca să le zic şi eu acelaşi lucru celor dragi, care-mi reproşează uneori că petrec prea mult timp la tv, uitându-mă la meciuri.
Dacă nu sunt sadice sau dăunătoare celor din jur, plăcerile nu pot fi vinovate. Prin urmare, nici plăcerea mea pentru fotbal nu se califică astfel – sigur, înţeleg metafora. E o plăcere obţinută în copilărie, de la primele meciuri pe câmpul de la marginea Lugojului, pe care n-am făcut nimic s-o jugulez şi care a dospit până a ajuns la conturul unei miniîndeletniciri. Câştigul ei material vine din colaborarea cu Digi Sport şi cu „Gazeta Sporturilor”. Consecinţa non-pecuniară e la fel de importantă şi înseamnă două lucruri: 1. bucurie estetică (plus prilejul de-a vedea meciuri care pot deveni romane în sine); 2. subţierea nervilor după ce văd meciuri în care joacă echipele cu care ţin. Când îţi trebuie un egal acasă în ultima etapă şi pierzi în ultimul minut în faţa celei care-ţi ia locul în Liga Campionilor (Lazio-Inter), poţi să simţi că eşti victima unei farse miocardice.
Nu mă consider coborât pe vreo scară valorică de plăcerea de-a mă uita la fotbal, de-a scrie şi de-a vorbi despre el. Câtuşi de puţin. Cosaşu se recomandă „cronicar sportiv”, nu altceva, deşi este multe alte lucruri. Pe Vargas Llosa l-am văzut cu vreo cinci ani în urmă dând lovitura de începere la un meci al Realului pe Bernabeu (prilej cu care am auzit un comentator bănuind în el „un angajat al clubului” căruia i se făcuse acest favor fiindcă îşi sărbătorea ziua de naştere). Pe Salman Rushdie îl bănuiesc că ştie mai multe despre Tottenham decât Dele Alli. Despre Hornby am vorbit deja. A mai existat un Galeano, au existat mulţi alţii – în România şi în afara ei. Plăcerea de-a vedea fotbal te diminuează doar în ochii obtuzilor care cred că scriitorul trebuie să aibă paloare, cearcăne, nopţi nedormite şi trai pe sponci. Cât de mult s-a clişeizat imaginea asta şi cât de masiv a infirmat-o realitatea ultimelor decenii nici nu mai trebuie pomenit.
Există, ai dreptate, o voluptate a fotbalului care-l face pentru mine vecin cu dulciurile. Atâta doar că tejgheaua cu prăjituri e, de ani buni, mai degrabă prilej de contemplare distantă decât de delir papilar. Trebuie să mă ţin în frâu şi să mă rezum la premieri periodice (a se citi „rare”) după perioade de abstinenţă. Mănânc diverse chestii fără zahăr, care seamănă în general, revenind la obiectul discuţiei, cu un FC Naţional-FC Braşov de acum douăzeci de ani. Am dat cândva glas bănuielii că a mânca dulciuri fără zahăr e totuna cu a ronţăi prezervative folosite şi am avut parte de priviri severe. Dar nu mă dezic. Iar dacă vrei să le închizi gura celor care-ţi reproşează excesul de meciuri, citează-le dialogul de acum şapte-opt ani, dacă nu mai mulţi, dintre Andrei Pleşu (străin total de fotbal) şi acelaşi Cosaşu. Pleşu întreabă: „Dragă Relu, spune-mi, pierd ceva dacă nu mă uit la fotbal?” Cosaşu răspunde: „Dragă Andrei, nu pierzi absolut nimic, dar noi, ceilalţi, avem ceva în plus.”
„Aş mai vedea o dată de la faţa locului Poli Timişoara-Atletico Madrid 2-0”
Şi noi avem „în plus” o discuţie lunguţă, pe care mi-ar plăcea să o încheiem cu un mic exerciţiu de imaginaţie, de care sunt convins că te vei achita cu brio. Îţi mulţumesc pentru răbdarea de a răspunde tuturor curiozităţilor mele de acum (cine ştie, dacă mai apar altele, poate o să te mai bat la cap) şi trec la chestiune: pe ce stadion şi la meci ai vrea să te afli în tribună? Poţi să alegi un meci din trecut sau unul care încă nu a avut loc, chiar şi un stadion demolat sau unul neconstruit, poţi să-mi spui chiar şi dacă ai dori să ai o anumită companie…
Riscând să fac figură de nepatriot, mi-ar plăcea să fiu pe stadioane de afară, nu de la noi. Am o listă întreagă, pe care o tot reconfigurez sub formă de clasament. Cu voie de sus, sper să ajung măcar pe câteva. Mă tem totuşi să le menţionez „în ordine descrescătoare” sau „în ordine crescătoare” fiindcă lucrurile astea sunt relative, la fel ca romanul preferat şi piesa rock favorită (în fiecare săptămână sau lună sunt altele). Deocamdată bilanţul e firav: de două ori pe Santiago Bernabeu din Madrid, de patru-cinci ori pe Olimpico din Roma şi o dată pe Johan Cruyff Arena din Amsterdam. Nu e neglijabil, dar nici impresionant. Oamenii alături de care vorbesc despre fotbal la televizor le numără cu zecile, dacă nu cu sutele. Sigur, fie au fost jucători, fie lucrează în presă şi beneficiază de legitimaţii şi acreditări. Eu am fost pe stadion ca suporter plătitor.
Şi-acum, să le numărăm, coane Costică. Doar pe primele patru. Primul ar fi – repet, într-o ordine oarecare (ceea ce înseamnă că nu mai e ordine, ştiu) – Signal Iduna Park din Dortmund, fost Westfalenstadion, unde fiecare spectator dintr-o peluză anume este „another brick in the (yellow) wall” şi unde adversarul îşi pune întrebarea Aglajei Veteranyi: „De ce fierbe copilul în mămăligă?” Ar urma un plonjon mediteraneean pe Stade Vélodrome din Marsilia, unde echipa nu joacă o mândreţe de fotbal, dar ce se petrece în tribune suplineşte şi de obicei depăşeşte ce (nu) se întâmplă pe teren. Am văzut stadionul lui Olympique din afară şi m-am mirat că nu se ridică de la pământ. N-are cum să lipsească de pe listă Anfield Road, unde nu contează cu cine joacă Liverpool (sigur, picanteriile ultime se consumă cu Everton şi Man Utd) şi nici care e formula de echipă. Iar Klopp, că tot vorbeam de el, pare născut pentru stadionul ăsta, deşi nu e bine să zici Kop până nu ţi se dă în fine titlul ăla de campioană după care umbli de pe vremea când noi tocmai îi spuseserăm cuplului Ceauşescu „Adio. La Târgovişte”. Adaug printre favorite şi Ramón Sánchez Pizjuán din Sevilla, nu fiindcă aici a câştigat Steaua în 1986 şi nici fiindcă oraşul e o bijuterie cu intarsii maure, ci pentru felul cum se cântă imnul şi pentru patosul unei galerii în care vezi octogenari care îşi urlă amorul şi amocul dimpreună cu nepoţii aduşi la iniţiere. Asta e lista scurtă.
Coborând şi încheind cu un atât de contrafactual „cum ar fi fost dac-ar fi fost”, declar că mi-ar fi plăcut să fiu în tribunele din München la un meci când Črvena Zvezda (Steaua Roşie) a bătut-o pe Bayern cu 2-1, iar la golul victoriei, al lui Savicević, comentatorul sârb a prins să strige „Dejane, Dejane, Dejane!” cu ştiutul amestec slav de misticism, stupoare, admiraţie, incredulitate şi extaz. Şi fiindcă totuşi nu e bine să treci drept lipsit de patriotism, m-aş întoarce la final în România. Aş mai vedea o dată de la faţa locului Poli Timişoara-Atletico Madrid 2-0 din septembrie 1990. Ar însemna că am redevenit un bărbat de treizeci de ani. Şi aş mai vedea o dată un meci de pe vremuri al Vulturilor din Lugoj: cu Laminorul Nădrag (brr!), cu Metalul Bocşa (Dumnezeule mare!) sau cu Unirea Tomnatic („masacru, masacru, masacru!”, vorba tatălui erou Cristian Borcea). Ar însemna că am redevenit copil. Ceea ce n-ar fi foarte rău.
În fotografia reprezentativă, Radu Paraschivescu este în tribuna Amsterdam Arena (astăzi Johan Cruyff Arena), la masa presei, cu prilejul unui meci amical, Olanda-SUA 3-4, iunie 2015.
scrie un comentariu