Le-am adresat câtorva scriitori de azi două întrebări legate de rescriere: De câte rescrieri au parte textele dvs. până să le consideraţi bune de publicat? Cât timp alocaţi rescrierii ori refacerii textelor în comparație cu documentarea pentru ele și scrierea lor la prima mână?
Cum am primit unele răspunsuri mai ample decât mă aşteptam, am ales să distribui scriitorii, câte trei, în ordinea primirii textelor. Le mulţumesc tuturor pentru răspunsuri şi le sunt recunoscător pentru că au acceptat propunerea şi că au respectat termenul de predare.
Radu Țuculescu: Rescrierea este, aproape de fiecare dată, o nouă creație
Eu îmi scriu romanele, dar și teatrul ori proza scurtă, întâi cu mâna, în caiete cu linii de 200 de pagini, doar pe pagina dreaptă, pe pagina stângă fac corecturi, completări etc. Așa stabilesc o relație mult mai intimă cu personajele. Mă „integrez” în atmosfera romanului. Treptat fac parte din acţiune, mă amestec cu personajele, încep să le văd cum prind viață în jurul meu, în atmosfera difuză a veiozei. Niciodată nu am scris direct nici la mașina de scris. Un obiect mecanic, fără „vene și sânge”, îmi creează și un sentiment de disconfort. E rece, sec, lipsit de… nebunie! De viață, adică… Apoi urmează… rescrierea! Este exact ceea ce fac în această perioadă. Din 2017 scriu la noul roman, iar de două luni trec caietele pe laptop. De fapt, cum zici, rescriu! E o muncă de-a dreptul grea și nu întotdeauna foarte plăcută, recunosc. Pagini întregi dispar, se reduc, se condensează, replici numeroase se schimbă complet. Nu-mi mai plac nici ritmul, nici armonia, nici tonalitatea. Apoi se mai întâmplă un fenomen. Personaje secundare, brusc, își cer drepturile. Vor să iasă mai mult în evidență, dacă nu chiar să intre în rândul celor principale. E o luptă cu ele, e o luptă cu mine, până la urmă. Această „rescriere” merge afurisit de greu, de încet, nu reușesc mai mult de trei-patru pagini (de laptop) pe zi! Astfel, părți întregi de roman nu mai seamănă de nici o culoare cu respectivele părți existente în caiete. De data aceasta, în timpul rescrierii, fac și fișe pentru fiecare personaj, dar și fișe ale „întâmplărilor”. Pentru a nu… încurca borcanele, cum se zice. A nu uita, de exemplu, ce culoare aveau ochii fetei în primul capitol. Rescrierea devine, din când în când, cu adevărat o… nouă (altă) scriere. Tocmai în aceste zile, de exemplu, din 30 de pagini de caiet am „croșetat” la laptop doar cinci! Sunt momente, în timpul rescrierii, când mă sudui pe mine îngrozitor: „…ăstea-s replici, tembelule?, habar nu ai să faci o descriere de natură, înșiri fraze ca un idiot de repetent, mamă, ce comparație tâmpită, ești de-a dreptul incapabil, cine naiba ți-a scris cărțile până acum?, de ce naiba nu te lași de scris?” Și așa mai departe. Nu mă aude decât, uneori, prietena. Noroc că are un nealterat simț al umorului și-mi aduce, repede… ceva să beau, ca să nu-mi plesnească venele la tâmple. În concluzie, pentru mine rescrierea este, aproape de fiecare dată, o nouă creație. Este adesea mult mai chinuitoare (nu e eufemism!) decât prima dată, când o pornesc la drum. Este mai mult decât o simplă șlefuire a unei pietre prețioase.
Nicolae Stan: Toate rescrierile îmi apar ca fiind ușoare, simple, inspirate
1. Să specific, mai întâi, că mă voi referi la rescrierea unui roman. Pentru că în el, ca autor, propui o lume, una ce-ți aparține, dar, minune, este acceptată de ceilalți, ca și cum ar fi și a lor. A scrie roman nu este însă doar atât. Este o aventură desfășurată în propriile-ți trăiri, opțiuni, motivații, emoții, de care habar n-aveai până atunci. Un romancier, după ce tocmai a terminat de scris un roman, și-a aflat, cu surprindere, un nou chip al personalității, pe care abia acum și-l aproprie, contopindu-se fericit cu el.
În ceea ce privește întrebarea, după o practică personală de scriere a cinci romane, pot spune că două sunt tipurile mele de rescrieri, în cazul romanului.
Prima rescriere atinge de multe ori structura cărții, fără a o demola. Îi pune noi pereți de sprijin, noi structuri, mai mari sau mai mici, de rezistență. După cum, la fel de bine, elimină o parte din pereții de rezistență ai casei. Căci a scrie un roman, pentru mine, înseamnă a înălța o casă, un conac, o fermă, dar nu un castel. O casă aflată pe pământ, cu toate ale sale, fără etaje, poate doar cu mansarde. Acum, deci, înșir capitolele și subcapitolele finale, ordinea lor, lungimea lor. În fine, când consider că scheletul casei este bine plasat pe pământul ficțional, am terminat rescrierea. Trebuie să spun că toate rescrierile îmi apar ca fiind ușoare, simple, inspirate. Niciodată n-am simțit că muncesc mult, cu adevărat, la orice rescriere.
Dacă sunt total liber, ca timp, atunci când fac această corectură primă, durata ei este de cel mult trei săptămâni.
A doua rescriere este dedicată fluenței, tonalității și suspansului. Pare mai simplă, dar presupune nu doar „știință”, ca prima re-vizitare a textului, ci și inspirație. Acum trăiesc fericirea sau tristețea personajelor, însă cumva dedublat, din afară. Sunt preocupat de relațiile clare și rafinate dintre personaje, de mobiluri ale acțiunii, de motivații. Sunt captat de psihologie, fără a construi un stil psihologist, de explicare a fiecărei acțiuni, de analiză, de pisălogeală. Nu. Textul meu este un aisberg. Acord mare atenție părții lui vizibile, dar aceasta este prezentată în asemenea fel încât să nu dezvăluie prea mult din parte ne-vizibilă. Uneori, ceea ce se vede chiar derutează cititorul, trimițându-l, pe timp scurt, pe cărări străine de subiect, de temă, ca rătăcirile obișnuite din viață. Așadar, relațiile organice dintre personaje.
Apoi, dau atenție ritmului crescând al narațiunii, ritm ascendent care se poate vedea și în lungimea mai mică a capitolelor din a doua jumătate a romanului. Luați, de pildă, romanul Ceață pe Tamisa și veți observa această tehnică a construcției ritmului. Ca și Agonia lui Constantin.
Durata celei de-a doua rescrieri? Cel mult o lună. Este o etapă decisivă. Ea aduce diferența specifică a romanului, arată un posibil stil. Și, să nu uit, aici elimin, cât pot, posibilele referințe reale ale textului. Toate „modelele” din realitatea istorică trebuie să devină pură ficțiune, pură imaginație, pură posibilitate. Pentru că posibilitatea, într-o operă de artă, este mai bogată decât realitatea. Câtă ficțiune, atâta valoare estetică.
În fine, a treia rescriere este una ornamentală. Nu în sensul înfrumusețării textului, ci în acela al păstrării omogenității lui stilistice la nivel de cuvinte. Altfel spus, cuvintele trebuie să aparțină aceleiași arii lexicale, aceluiași univers. Ele n-ar trebui să se respingă între ele total – adică unele să fie ca „nuca-n perete” –, ci, mai degrabă, ar fi bine să se tatoneze reciproc, să-și creeze o anumită tensiune de apropiere-respingere, care, în final, este transmisă textului ca întreg. Subtilități. Lucrul cu dicționarul, cu cel de sinonime, mai ales.
Timpul? O lună de zile. Nu mai pun intevențiile pe text, puține, totuși, din faza „bunului de tipar”.
2. Revenind la timpul rescrierii, în general, constat că el durează cam trei luni. Dar timpul „documentării”? Aș spune că relația dintre „documentare” și buna-scriere a unui roman este invers proporțională. Cu cât te afunzi în detalii istorice și reale, în documente scrise, cu atât gradul de reușită estetică este mai mic. Pentru că, așa, dispare invenția, în bună parte. Iar invenția, adică imprevizibilul, locuiește exclusiv în lumea ficțiunii. Prin urmare, voi numi această etapă, de început, meditație asupra temei-stilului-personajelor-liantelor. Din păcate, aici, scriitorul român lucrează sincopat, pentru că nu s-a dedicat în totalitate scrisului, pentru că nu poate trăi din scris, în România, și-atunci el poartă toate aceste urme-relicve cu sine, în lumea istorică. Această ieșire din lumea ficțională în lumea istorică, ducând cu sine toate bagajele strânse, este de multe ori negativă cu privire la gradul de limpezire a autorului. Iar asta îl oprește să treacă la treabă mai repede. Realitatea istorică este o piatră de moară pe care romancierul o duce tot mai greu, tot mai demotivat. Când spui „am lăsat baltă, deocamdată, romanul”, asta-i o mărturisire despre neputință și despre lipsa de inspirație. Trăind în istorie prea mult, romancierul nu-și mai vede pânza de păianjen a ficțiunii pe care a reușit s-o încropească.
În final, voi da un exemplu personal recent. M-am documentat cu privire la scrierea unui roman, chiar m-am documentat. Când îl voi termina și-l voi publica, se va vedea. Am scris primele două capitole până-n luna mai 2019. Doar că în iunie, în urma unei revelații, noaptea – căci noaptea scriu –, despre asamblarea unor părți (dar nu din romanul la care scriam) pe care le țineam doar în mintea mea, fără să pun nimic pe hârtie, am lăsat deoparte romanul pe care-l „documentasem” și am scris trei luni, cu o pauză de zece zile la un alt roman. L-am terminat, la prima scriere, în 1 septembrie 2019. L-am lăsat o lună în sertar. La începutul lui octombrie am purces la suita de rescrieri despre care am povestit mai sus. La 30 decembrie, romanul Oglindă spartă era terminat cu adevărat, în toate amănuntele. O lună a durat culegerea lui pe laptop – fusese scris pe caiet mare, cu copertă tare, medievală, cu stilou negru, cu cerneală neagră –, la sfârșitul lui ianuarie 2020 era bun de publicat.
Și sper să fie publicat anul acesta. Casa era ridicată.
Tatiana Ţîbuleac: Cele mai bune texte le-am scris în grabă
Prefer să nu scriu decât să rescriu. Scrisul este ultima instanță, când acțiunea e clară, fraza are ritm și știu exact unde se îndreaptă personajul. Cele mai bune texte le-am scris în grabă, pe unde s-a nimerit, de multe ori făcând și alte lucruri. Când m-am chinuit să termin pagina asta, capitolul acela, aproape niciodată nu mi-a reușit ceva care să rămână.
Cărțile se scriu diferit. Vara am scris-o alergând și am revenit la ea peste un an. Nici acum nu aș schimba ceva în ea. Nu pentru că mi se pare bună, ci pentru că mi se pare gata. Are o melodie a ei care s-ar întrerupe dacă m-aș apuca de rescris. La Grădina am revenit mereu în timpul scrisului. Am scos capitole întregi, am ucis personaje și mă gândesc dacă am făcut bine. Dacă nu cumva altele ar fi trebuit lăsate, iar unele de acum – nimicite.
Documentarea – nu știu ce să zic. Venind din jurnalism, mi se pare un lucru străin pentru o carte de ficțiune. Documentarea pentru mine înseamnă să trăiești cu o poveste în cap, iar când nu mai poți să o duci, să te așezi și să o scrii.
Despre rescriere, vor mai povesti, printre alţii: Dan Stanca, Şerban Tomşa, Andreea Răsuceanu, Simona Antonescu, Cornel George Popa, Marian Ilea, Irina Georgescu, Iulian Popa, Dumitru Crudu, Dan Ciupureanu, Marian Coman, Michael Haulică, Alina Pavelescu, Flavius Ardelean, Camelia Cavadia şi Radu Găvan.
scrie un comentariu